
Din Iubirea infinită care este însăși Dumnezeu, apare Viața în forma și manifestarea pe care le putem mărturisi ACUM. Din Dumnezeu non-manifestat a apărut Dumnezeu manifestat ca lumină. Radierea respectivei lumini, se petrece și astăzi.
Prin simplul fapt că suntem, merită să fim recunoscători pentru miracolul numit Viață. Recunoștința poate fi un mod de a fi în lume. La fel cum și experiența de viață poate fi trăită ca o rugăciune.
Nu însă o rugăciune ca aceea în care ego-ul îi oferă consultanță lui Dumnezeu, explicându-i ce ar mai trebui făcut și unde greșește Dumnezeu. Acel tip de rugăciune este o iluzie. Ci o rugăciune în sensul cedării totale a experienței de viață direct lui Dumnezeu. O cedare cât mai completă în „mâinile” Divinului care nu conduce la altceva decât la o umplere cu iubire a tuturor experiențelor.
Dumnezeu nu are nevoie de sfaturi primite de la ego sau de la minte. Iar totul se petrece deja în cel mai armonios mod.
Mintea se poate activa acum și să spună: „Dar nu se petrece totul în cel mai armonios mod. Uite, acolo este niște lipsă de armonie.” Sau s-ar putea să spună: „S-o fi petrecând totul în cel mai armonios mod dacă zici tu, dar totuși în viața mea nu pare deloc așa.”
Faptul că realitatea subiectivă experimentată nu confirmă că totul se petrece în cel mai armonios mod este din cauza opunerii de rezistență. Sunt opunerea de rezistență propusă de programe gunoi, emoțiile blocante și alte energii stagnante, cele care ne fac să experimentăm ceea ce în termeni comuni numim „rău”. Răul nu este însă în esență „ceva”. Ci este mai degrabă un „non-ceva”. Răul nu este o energie de sine stătătoare. Ci este o etichetă atribuită situațiilor în care blocajele de tot felul limitează recunoașterea și radierea necondiționată a câmpului Iubirii. Câmp al Iubirii care este sinonim cu Adevărul, Viața, Divinul. Câmp al iubirii care suntem de fapt chiar noi. Numai că noi am uitat pentru moment faptul că am fi câmp și am ajuns să ne considerăm indivizi sau ego-uri.
Prin faptul însă că răul este o etichetă nu se afirmă că binele și răul ar fi relative. Printr-o măsurătoare kinesiologică se poate observa imediat dacă ceva susține sau nu viața. Va fi publicat în curând un articol care va trata pe larg tocmai această eroare a relativismului.
În momentul în care însă, intervine deschiderea înspre a recunoaște Viața drept ceea ce este, adică intervine deschiderea înspre recunoașterea Vieții drept un dar Divin, un flux de recunoștință se prezintă de la Sine. Iar tot ce ne mai rămâne de făcut este să îl acceptăm și experimentăm.
Dumnezeu nu are un opus. Totul și toate se petrec în El. Mintea ancorată și antrenată însă cu dualitatea și aflată ea însăși în dualitate, refuză acest adevăr. Iar de fiecare dată când se refuză un adevăr, asta nu conduce decât la și mai multă suferință. Fiindcă suferința nu este altceva decât îndepărtarea de Adevăr, Lumină și Iubire. Îndepărtare de adevăr care intervine prin prisma programelor gunoi, emoțiilor blocante și a tuturor energiilor stagnante.
Motivul pentru care mintea insistă pe faptul că Dumnezeu ar avea un opus este o explicație căutată și necesară cu privire la existența a ceea ce numim „rău” în lume.
Mintea argumentează logic: „Păi dacă există un Dumnezeu, iar acest Dumnezeu nici nu are un opus, înseamnă că tot ce e rău în lume trebuie atribuit tot lui Dumnezeu, nu?”. Nerezolvarea acestui paradox conduce de cele mai multe ori fie la ateism. Fie, în unele cazuri la acceptarea drept logică a unei forțe opuse lui Dumnezeu. De fapt, adevărul nu este nici în una nici în cealaltă. Adevărul este că „răul” apare ca rezultantă din acceptarea iluziei ego-ului drept adevăr. Imediat ce s-a acceptat iluzia individului, persoanei, separării, atunci lucrurile încep să nu mai aibă niciun sens. Imediat ce intervine din nou disponibilitatea de apropiere față de Adevăr și Iubire și intervine deschiderea înspre a accepta că ego-ul este o iluzie, treptat această iluzie se dizolvă. Dumnezeu nu permite „răul”. Ceea ce numim „rău” este o derivată a ego-ului.
Iar prin acceptarea acestei rezolvări a paradoxului, se poate trece inclusiv de iluzia dualității înspre trăirea Iubirii și Adevărului care sunt însuși Dumnezeu. Iubirea, Adevărul sau Dumnezeu sunt toate niște cuvinte care indică de fapt înspre același câmp de putere, înspre același câmp care este infinit și care este tot una cu Viața însăși.
Acest articol este pur și simplu o reamintire. Este o reamintire a faptului că, viața așa cum o cunoaștem astăzi este un dar Divin. Dumnezeu ne-a dat în dar experiența de viață. Mulțumind cu recunoștință pentru acest dar, putem să ne bucurăm liber de minunea și armonia de care suntem înconjurați. Minune și armonie care poate nu a fost recunoscută până de curând, dat fiind tot cumulul de blocaje și limitări.
Viața și toată experiența subiectivă asociată se petrec dincolo de orice etichete mentale. Primim viața în dar de la Dumnezeu. Dar acest dar nu este bun sau rău. Ci pur și simplu este. Și este ceea ce este. Dându-ne voie să recunoaștem asta, ne apropiem de fapt de esența a ceea ce suntem.
În încheiere se mai prezintă un ultim lucru spre a fi precizat.
Tot din iluzia ego-ului, mintea tinde să proceseze într-un mod eronat afirmația: „Viața este un dar Divin”. De ce are loc această procesare eronată? Fiindcă, din iluzia ego-ului se pleacă de la prezumția că „eu sunt acest individ/persoană/ego”, iar Divinul este undeva în cer sau în altă parte, iar de acolo de unde este, îmi trimite mie un dar. Un dar de care ar trebui să mă bucur.
De fapt însă noi nu suntem undeva aici, iar Divinul undeva acolo. Nu am fost și nu suntem separați de Dumnezeu. Putem avea însă, cel mult, percepția acestei separări. De fapt Dumnezeu se află în interior, la fel cum se află și peste tot în jur. Dumnezeu este imanent și transcendent în același timp. Și nu există nicio contradicție între cele două. Dumnezeu este găsit și în interior și peste tot în jur. Iar această regăsire conduce de fapt la disoluția distincției între interior și exterior în numele trăirii Iubirii Absolute.
Cititorul este invitat așadar să se alinieze ideii conform căreia Viața este un dar Divin. Fiindcă această recunoaștere susține conștientizarea armoniei din tot și din toate. Pe curând…
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu