Fotografie de Nickolai Kashirin
Îmi spunea cineva să nu mai vorbesc ca şi cum aş fi mort. Dualitatea dispare de abia după moartea fizică, îmi mai spunea el. De abia atunci putem conştientiza întregul din care facem parte, cu ajutorul sufletului. De dragul întrebării, nu şi de dragul răspunsului l-aş fi întrebat de unde ştie.
Cum poţi să ştii că după moarte dualitatea dispare? Ai murit şi ai înviat? Este adevărat că oamenii care au trecut prin moarte clinică descriu absenţa dualităţii şi absenţa timpului. Poţi să îi crezi pe cuvânt şi chiar este normal ca ei să fi experimentat absenţa dualităţii. Întrebarea mea este: “De unde ştii tu?“. Putem învăţa şi crede foarte multe din cărțile pe care le citim. Experienţa ta personală rămâne totuşi o comoară nepreţuită.
Eu ştiu că dualitatea nu există. Şi crede-mă că sunt cât se poate de viu. Oamenilor le este pur şi simplu foarte greu să accepte faptul că dacă au câştigat la loto nu este o bucurie, iar dacă le-a murit cineva drag nu este o tristeţe. Realitatea pur şi simplu este. Evenimentele din viaţa ta doar sunt. Şi nu este nevoie să nu îţi mai bată inima în piept pentru a conştientiza asta. Neacceptând adevărul accepţi nefericirea. Nu ştiu câţi ani ai, dar astăzi îţi dau o veste. Ai fost minţit până acum de societate. Ai fost minţit că există bine şi rău. Ai fost minţit că există noroc şi ghinion. Pur şi simplu ai fost minţit.
Ceea ce îmi propun prin articolul de astăzi este să aduc câteva clarificări. Te invit să adopţi o atitudine deschisă. Citeşte cu răbdare până la final şi mai apoi trage singur concluziile. Ai mai jos demonstraţia faptului că…
Viaţa este nicicum
„Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”
Când eram foarte mic eram pasionat de moarte. Mergeam la înmormântări și încercam să pătrund cât mai adânc în atmosferă. Mă uitam la mort și în mintea mea mă gândeam: „Măi mortule dacă ești în stare povestește-mi ceva, dă-mi o palmă, fă-mi ceva, creează-mi o experiență cu ajutorul căreia să înțeleg unde te-ai dus dacă te-ai dus undeva.” Eram fascinat. Era uluitoare pentru mine senzația că poți muri în orice clipă. Nu puteam accepta că poate fi atât de simplu.
Și pe la înmormântările pe la care participam tot auzeam obsesiv următoarea frază: „unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”. Iar mintea mea de copil de 14-15 ani care vroia să pătrundă cumva adevărul „lumii de dincolo” a tras o concluzie rapidă: „Dacă nu există durere înseamnă că nu există nici plăcere, dacă nu există întristare înseamnă că nu există nici bucurie iar dacă nu există suspin înseamnă că nu există nici strigăt de bucurie.”
Eram foarte mic, dar bunul-simț mi-a sesizat imediat că aceste noțiuni nu pot exista una fără alta. I-am comunicat concluzia mea unui adult, iar el mi-a spus că mă înșel: „Faptul că nu există nici durere nici întristare nici suspin înseamnă că există numai plăcere, bucurie și euforie”. Fiind mic nu m-am mai contrazis, dar argumentul mi s-a părut total ciudat. Cum să existe numai o extremă fără ca cealaltă să existe? Cum să existe numai bucurie, dar tristețe niciodată? Am trecut peste eveniment. Anii au trecut și ei. Iar eu mi-am adus aminte de întâmplare abia acum când mi-am propus să scriu un articol despre dualitate și calitatea vieții de a fi nicicum.
Acel mesaj al absenții durerii, întristării și suspinului este de fapt un mesaj al absenții dualității privit dintr-un singur unghi. Chiar și în ultimul ceas oamenilor le este greu să accepte că se îndreaptă către pace. Ei ar vrea numai bucurie, entuziasm, euforie, dar fără să accepte și tristețea, nepăsarea și supărarea care fac de fapt întregi trăirile pe care și le doresc. Este imposibil. Ori le ai pe amândouă, ori nu ai nici una și abia atunci ești în pace.
Depinde însă și de ceea ce îți dorești. Există o frumusețe a vieții și atunci când oscilezi între extreme, dar și atunci când te afli în pace. Adevărul poate fi trăit însă numai în pace.
Șina dualității
Acum, aici, ai două posibilități. Iar în cele ce urmează o să îți prezint un concept pe care am ales să îl numesc „șina dualității”.
Și te invit să îți imaginezi un tren. După ce este construit, trenul este pus pe șine, iar de acolo el nu mai are decât două posibilități: fie merge într-o direcție, fie în cealaltă. Stânga sau dreapta. Imaginează-ți că tu ești un astfel de tren care toată viața lui se deplasează pe șinele deja construite fie într-o direcție, fie în cealaltă. Când te deplasezi într-o parte, te simți bine, iar când te deplasezi în cealaltă te simți rău. Când te deplasezi într-o direcție te simți norocos, iar când te deplasezi în cealaltă te simți ghinionist. Și tot așa.
Atât timp cât te afli pe șine simți dualitatea cu fiecare celulă din corpul, iar pentru tine ea există. Și este adevărat că unii oameni așteaptă moartea, iar odată cu moartea orice tren este scos de pe șine și dat la fier vechi. Așa se întâmplă nu? Când trenul se uzează și nu mai este în stare să transporte marfă sau pasageri, acesta este considerat „mort” și scos de pe șine. Și numai în acel moment trenul conștientizează că mai poate face mișcări și în alte direcții.
În timp ce este ridicat cu o macara el își dă seama că oscilația lui doar înainte și înapoi a fost o amăgire în care a trăit toată viața. Cum a putut el să se miște doar în două direcții și nu și-a dat seama că numărul de direcții este de fapt nemărginit? Dacă și-ar fi dat seama că locul unde și-a trăit toată viața este doar o amărâtă de șină, ar fi sărit cu siguranță de pe ea și ar fi început să zburde pe câmpuri. Acum însă nu mai este nimic de făcut. Va fi făcut bucăți și aruncat la fier vechi.
Propunerea mea: fii un tren sărit de pe șine
Nu este nevoie să aștepți să mori pentru a-ți da seama că ești în non-dualitate. Trenul este pus pe șine de către cei de la CFR. Tu ești pus pe șine de către societate. Dute-vino de la grădiniță, dute-vino de la liceu, dute-vino de la facultate, dute-vino de la muncă, dute-vino de la spital și mai apoi ești scos de pe șine și dat la fier vechi. Iar pe lângă acest dute-vino fizic, mai ești instruit cu atenție și pentru a respecta un dute-vino mental.
Am auzit de atâtea ori părinții spunând că trebuie să își învețe copii ce este bine și ce este rău. Cu alte cuvinte acești părinți își învață copilul să oscileze asemenea unui tren între două extreme. Fiecare părinte își pune copilul pe șine. Și știi de ce? Pentru că îl iubește, și nu ar vrea să își julească picioarele în mărăcinile câmpului, nu ar vrea să fie atacat de animale sălbatice, nu ar vrea să i se întâmple nimic care să îi pericliteze viața.
Pe șine este cel mai sigur. Șinele sunt bătătorite deja de atâția alți și alți oameni. Să călătorești pe ele nu mai este nicio problemă. Așa că fiecare părinte își învață copilul să meargă pe ele. Iar în timp, la fiecare capăt al șinelor sunt adăugate extremele. Ghinion-noroc, tristețe-bucurie etc. Și uite așa, an după an, oamenii trăiesc asemeni unor trenuri și uită de libertatea lor.
Eu îți doresc să fii un „tren sărit de pe șine”. Poți să faci asta aici și acum și nu trebuie să aștepți să mori pentru a conștientiza absența dualității. Nu trebuie decât să ai curajul să ieși de pe șine și să fii liber. Ridică-te și explorează și celelalte dimensiuni. Depărtează-te de șină și observă că aici, în afara ei, extremele nu mai există. Ești doar tu și totalitatea din jur. Te poți deplasa liber în orice direcție.
Și bineînțeles dacă vrei te poți întoarce din când în când înapoi pe șine pentru a experimenta tristețea și bucuria, răul și binele, dar o vei face pur și simplu pentru că vrei și poți. Există frumusețe în pacea din afara șinelor, există frumusețe în frământarea de pe șine. Neavând curajul de a deveni liber și de a părăsi șinele, nu vei experimenta niciodată pacea. Pacea nu există pe șine, există numai în afara lor atunci când ești conștient de întreg și de totalitatea din jur.
Viața este nicicum, dragă prieten. Acordă-ți curajul de a conștientiza asta. Nici o experiență nu are valoarea intrinsecă de a fi cumva. Tu ești cel care etichetează. Alege să nu mai etichetezi.
Dacă ți-a plăcut articolul dă-i un share pe rețelele sociale. Astfel contribui și tu la conștientizare.
Cu drag,
Cosmin Constantin-Cîmpanu
