Două persoane grav bolnave împărțeau aceeași cameră de spital. Trecuse ceva timp de când erau colegi de suferință și între timp deveniseră prieteni. Vorbeau despre familie, prieteni, copii, întâmplări din viața fiecăruia și astfel făceau ca timpul să treacă mai plăcut.
O dată pe zi, celui care era așezat la fereastră i se permitea să stea pentru o oră în poziția șezut fiindcă boala pe care o avea necesita asta. Celălalt era obligat să stea întins în pat permițându-i-se foarte rar să părăsească această poziție.
Cel care în fiecare zi avea acest ”privilegiu” îi povestea celuilalt lucrurile minunate pe care el le putea observa pe fereastră. Era vorba de un parc minunat cu un lac scânteietor pe care pluteau lebede și rațe. Copii care se jucau cu bărcuțe în apă, copaci umbroși și flori în culori de curcubeu.
Cel care asculta, închidea ochii, și se imagina în mijlocul acelui parc. Putea simți umbra copacilor, mirosul florilor sau râsetul copiilor, iar toate astea îl făceau să se simtă mai bine. În acest fel au trecut săptămâni și luni, până când, într-o seară, cel ce avea patul lângă geam începuse să sufle tot mai greu. Părea să fie ceva destul de grav, însă singurul care îl putea auzi era colegul său de suferință.
Acesta însă și-a amintit atunci cât de frumoasă este priveliștea despre care i se povestește în fiecare zi. Atunci îi veni un gând. Dacă celălalt nu va mai fi în salon, el va face cerere să fie mutat lângă geam, și chiar dacă mai rar, va putea chiar el admira superbul parc. Asta l-a făcut să nu alerteze asistenta.
Dimineața, prietenul său a fost găsit mort, iar a doua zi, el a fost mutat lângă geam. Acum de abia aștepta să vină ziua în care i se va permite să stea în poziția șezut pentru a putea admira pentru prima dată cu proprii săi ochi acel parc minunat.
Au trecut câteva zile până ca aceasta să se întâmple, iar el era tot mai nerăbdător. În cele din urmă a avut și această ocazie. S-a ridicat. A privit entuziasmat înspre geam și nu îi venea să creadă. Pe fereastră nu puteai vedea decât un zid. Întrebând asistenta, a aflat că zidul era al clădirii vecine, clădire care era acolo de cel puțin 15 ani.
Viața e frumoasă. Însuși faptul că trăiești este un motiv pentru care să fii recunoscător în fiecare zi. Fiecare doză de aer care îți inundă plămânii ar trebui învăluită în iubire și recunoștință.
Poate o să îmi spui: ”Cum poți să afirmi asta după povestea cu cei doi bolnavi? Este evidentă perversitatea și lașitatea celui de-al doilea care și-a lăsat prietenul să moară, din dorința de a fi el cel care poate privi pe fereastră.”
Sunt de acord cu tine, însă hai să ne orientăm înspre cel care a murit. Chiar dacă grav bolnav, chiar dacă și el era imobilizat la pat, s-a folosit de unica oportunitate de alinare a suferinței celuilalt.
Prin puterea imaginației, parcul despre care i se vorbea, a devenit extrem de real. El a putut simți cum atmosfera din parc îl face să se simtă mai bine. În cartea ”Dorințe Îndeplinite”,Dr. Wayne Dyer afirma că: ”Tot ceea ce există acum a fost odată imaginat. Și tot ce va exista de acum înainte va trebui ca mai întâi să fie imaginat”.
Eu aș mai adăuga faptul că, odată imaginat, o parte din acel lucru deja există. Parcul respectiv, chiar dacă doar imaginat, a putut da naștere unor sentimente pozitive chiar dacă el nu exista sub aspect fizic.
Revenind la bolnavul care a ales să nu alerteze asistenta, acesta a luat o decizie. Aș vrea însă să te întreb dacă tu consideri că celuilalt i s-a făcut o nedreptate. Știu că există posibilitatea să te fi gândit la cel care alina suferința prin povești ca la un om căruia i s-a comis o mare nedreptate. Ai putea chiar concluziona că este periculos să încerci să îi ajuți pe cei din jurul tău fiindcă astfel ți se pot întâmpla lucruri oribile.
Eu spun însă că celui lăsat să moară i s-a întâmplat exact ceea ce trebuia să i se întâmple conform tuturor deciziilor pe care el le luase în viață.
Lucrez la o serie de articole în care tratez din perspectivă spirituală acest subiect. Am observat cum oamenii devin dintr-o dată confuzi atunci când vine vorba de copii născuți bolnavi sau persoane care se nasc cu dizabilități la naștere.
Vorbeam într-o zi cu un prieten și mi-a spus: ”Dacă fiecăruia i se întâmplă în fiecare moment exact ceea ce merita să i se întâmple, cum explici tu faptul că un copil s-a născut exact în aceiași zi și în aceiași oră cu mine, dar în Somalia. Ce a făcut el să merite o asemenea viață, iar eu o alta?”
Tot ceea ce ți se pare nedrept sau nemeritat este defapt lucrul potrivit care i se întâmplă persoanei potrivite. Despre asta voi vorbi însă în seria de articole. Primul îl voi publica duminică. Până atunci te las cu un citat din Rumi:
Te-ai născut cu potențial.
Te-ai născut cu bunătate și încredere.
Te-ai născut cu idealuri și vise.
Te-ai născut cu măreție.
Te-ai născut cu aripi.
Nu te-ai născut pentru a te târî, așa că n-o face.
Ai aripi.
Folosește-le și zboară.
Cu drag,
Cosmin Constantin-Cîmpanu