Tanimuli pleacă chiar acum la drum. Face din mână fraților săi. Își îmbrățișează mama și tatăl luându-și rămas bun. Mersul său este unul alert, iar inima îi bate în piept cu zgomot de ciocan care dă lecții fierului încins. Ceea ce și-a dorit toată viață stă să devină realitate.
Încă de mic copil, Tanimuli a visat să viziteze lumea. Își spunea că atunci când va crește mai mare va face tot posibilul. Dar mai important decât acest plan al său era legământul pe care îl făcuse în primul rând cu el însuși: „Indiferent de experiențele prin care voi trece, de fiecare dată voi învăța câte ceva”
Acum, Tanimuli își vedea visul cu ochii, dar călătoria sa se afla abia la început. Ajuns pe vârful dealului Pusk, Tanimuli se decide să facă un popas. Merge deja de câteva ore. Picioarele nu îl dor încă. Munca câmpului a fost un bun profesor. Vârful dealului Pusk este însă ultimul punct din care privind înapoi, Tanimuli își mai poate vedea satul natal. Chiar dacă își dorește din tot sufletul să plece, Tanimuli își iubește satul și oamenii alături de care a crescut. În depărtare se văd multe luminițe. Oamenii au făcut deja focul pentru a le ține de cald peste noapte.
În liniștea serii, o voce din interiorul său îi șoptește suav: „Întoarce-te acasă. Familia ta ar fi foarte bucuroasă dacă te-ai răzgândi.” Surprins de claritatea acestor cuvinte, Tanimuli privește ușor speriat în jur. Cuvintele au sunat de parcă i-ar fi fost spuse de o persoană aflată în apropiere.
După puțin timp, o altă voce, mult mai autoritară de această dată se auzi spunând: „Urmează-ți visul. Ai încredere în tine!”.
„- Probabil este de la oboseală. Chiar dacă nu mă simt obosit, probabil că sunt. Merg deja de ceva timp. Am nevoie de puțin somn. Nu o să dorm însă aici. Când mă trezesc mâine dimineață nu vreau să fiu sub nicio formă tentat să mă întorc acasă. La revedere sat drag. Poate ne-om revedea cândva!” își spuse Tanimuli făcând din mână un semn de rămas bun și pornind la pas.
Pe cerul senin, o stea căzătoare brăzdează cerul. Căderea ei lină, este parcă un semnal de încurajare pentru Tanimuli care continuă să meargă lăsându-și în urmă viața de până atunci.
***
Dimineața îl găsește pe eroul nostru în mijlocul pădurii, legat fedeleș de un copac. Nu își amintește nimic și nu știe cum a ajuns în ipostaza asta. Tot ce își amintește este că în seara dinainte își găsise un culcuș cald și adormise. Părea un nonsens ca acum să fie în mijlocul pădurii strâns legat de un copac. Totuși aceasta era realitatea.
Nu mai trece mult timp și un gând negru îi dă fiori reci lui Tanimuli: „Dacă m-a prins tribul Lupask, acesta mi-a fost sfârșitul. Nici bine nu am apucat să plec de acasă, și așa repede să îmi găsesc oare sfârșitul?”
Lupask era numele celui mai temut trib de canibali din ținuturile acelea. Tanimuli auzise încă de mic tot felul de legende de la bătrânii satului, dar nu le dăduse vreodată prea mare importanță.
În depărtare începe să se audă un zgomot. Vreascuri pocnind. Un câine lătrând. Este clar că cineva se apropie. Nu mai trece mult și Tanimuli zărește printre copaci o siluetă colorată.
Un moș, la vreo 70 de ani, cu o față plină de riduri și cu cele mai mari cearcăne pe care Tanimuli le văzuse vreodată se apropia. Pene de toate culorile păreau să îi îmbrace trupul, dar moșul îi inspira eroului nostru o oarecare duioșie și sub nicio formă cruzime sau duritate.
Ajunși în cele din urmă față în față, moșul rostește pe un ton autoritar: „- Sunt conducătorul tribului Namceui. Se întâmplă ca tu să fii cel pe care îl vom sacrifica prin ardere pe rug. O tradiție veche de-a noastră spune că pentru sânge trebuie să sacrifici sânge. Chiar eram în căutarea unui om dispus să se sacrifice, dar aseară unii din oamenii mei te-au găsit pe tine. Folosindu-se de o substanță, ți-au indus un somn și mai adânc decât cel în care te aflai deja. Astfel am reușit să te legăm fără ca măcar să te trezești. Pregătește-te, diseară te vom arde pe rug pentru a respecta tradiția așa cum se cuvine. O să trimit pe cineva să îți aducă niște mâncare și niște apă.” Mai apoi conducătorul tribului se pierdu în pădurea deasă.
„- Nu sunt Lupask se gândi Tanimuli! Mai am o șansă.” Totuși nu îi venea să-și creadă urechilor. Teoretic mai avea doar câteva ore de trăit. Putea el oare să găsească o soluție? Putea să facă ceva pentru a scăpa? Nu știa răspunsul exact la nici una din aceste două întrebări, știa însă sigur că va face tot posibilul.
Speriat, obosit și cu pleoapele-i atârnând parcă ruginite din cauza substanței pe care tribul Namceui o folosise pe el, Tanimuli intră într-un fel de transă ciudată.
După nici câteva secunde, storcând ultimele puteri avute la dispoziție, Tanimuli se trezește din nou exclamând cu toată forța: „Nuuu! Nu pot să dorm. Trebuie să găsesc o soluție!”
În mintea lui, eroului nostru i se păruse că rostise cuvintele de mai sus ca pe un strigăt. Cu forță și autoritate. În realitate, ele nu au fost nimic mai mult decât un mormăit tărăgănat.
Cu capul plecat, agonia pare totuși mai dulce decât o luptă confuză cu starea de conștiență. Cu puterile epuizate, Tanimuli cedează. Își amintește întâmplări din copilaria sa. Parcă simte și acum mirosul turtelor proaspăt coapte de către mama. Un apus de soare pe care probabil nu va mai avea șansa să îl vadă vreodată. Oboseala atât de plăcută a muncii câmpului. Prietenii. Pacea de care era înconjurat în satul său. Străbunicul care le spunea povești cu personaje parcă ireale. Personaje parcă ireale… personaje…
„Stai puțin!” exclamă Tanimuli trezindu-se din somn. „În una din poveștile străbunicului era vorba despre un călător răpit chiar de Namceui. Și…și…tot în poveste străbunicul spunea că Namceui înseamnă cei care iubesc ghicitorile și poveștile. Să fie oare adevărat? Poate spunându-le o ghicitoare sau o poveste bine aleasă, îmi vor cruța viața. Problema este că nu știu niciuna. Cum am putut să fiu atât de ignorant și să nu învăț nicio ghicitoare sau poveste de-a străbunicului. Oh…trebuie să inventez ceva. Viața mea depinde acum de asta. Dar dacă m-am entuziasmat degeaba. Dacă povestea străbunicului este doar o poveste, iar cei ce m-au răpit pe mine nu au nicio legătură cu istorioara. Atunci m-am entuziasmat degeaba. Totuși este unica mea speranță. Nu voi renunța la ea. Chiar dacă s-ar putea să mă înșel, sunt șanse să scap. La naiba! este chiar unica șansă care îmi vine în minte pentru a fi eliberat. Trebuie să inventez ceva.”
***
Când mai târziu șeful tribului veni la el, Tanimuli a tot încercat să îi propună să îi spună o poveste. A fost însă legat imediat fedeleș, i s-a pus un căuș în gură și nu a mai apucat să spună nimic. A fost legat de stâlpul rugului pe care urma să fie ars, și abia apoi în timp ce i se dădea căușul jos a fost întrebat: „Ai o ultimă dorință?”
„Să îmi da-ți voie să vă spun o poveste, iar dacă vă va place și nu o știți deja să mă eliberați.”
Toată lumea a început să râdă. Cei din tribul Namceui nu numai că știau toate poveștile, dar pe majoritatea le inventaseră chiar ei. Așa că au fost de acord să-i îndeplinească lui Tunimali această ultimă dorință copilărească.
Ce nu știau ei însă este că povestea care urmează să li se spună este de fapt un vis pe care Tanimuli l-a avut imediat după momentul în care s-a hotărât că trebuie să profite de această unică șansă de a fi eliberat. El avea mustrări de conștiință că nu a învățat niciuna din poveștile sau ghicitorile străbunicului. Epuizat însă de gânduri și situația în care se afla a adormit având un vis. Un vis care să părea să aibă o morală profundă.
„Spune povestea, dar să știi că nu ți-ai ales bine propunerea. Noi suntem tribul Namceui, cunoscătorii tuturor poveștilor și creatorii multora dintre ele. Moartea îți este aproape.”
„Aha, deci voi sunteți!” se gândi Tanimuli, în timp ce inima i se umplea de speranță.
„O să vă spun o poveste din viitor. Este povestea păsării de fier și a lui Gersk.” spuse el aproape entuziasmat
Liderul tribului l-a privit contrariat pe Tanimuli anunțând titlul poveștii. Nu își amintea nicio astfel de poveste, dar bănuia că s-ar putea să fie o adaptare a unei alte povești, situație în care Tanimuli tot și-ar fi găsit sfârșitul.
Tanimuli însă a continuat:
„Gersk era cel mai mare criminal al timpului său. Omorâse 532 de persoane numai pentru propria lui plăcere. În acele timpuri, oamenii construise niște păsări mari de fier. Oamenii intrau în interiorul acestor păsări de fier și traversau într-un timp foarte scurt mii de kilometri.”
„Păsări zburătoare de FIER! Trebuie să recunosc că ai imaginație!!” îl întrerupse liderul tribului. „Să știi că dacă o să adaptezi o poveste pe care o știm deja folosindu-te de imaginația ta bogată, o să te omorâm în și mai mari chinuri decât am fi făcut-o în mod normal. Așa că mai bine te oprești.”
Tanimuli înghiți în sec. De unde să fi venit oare acest vis pe care l-a avut și pe care acum încerca să îl povestească. Să fi visat oare fără să își dea seama una dintre poveștile străbunicului? Chiar dacă temător, acesta se hotărî că oricum are să moară. Spunând povestea are măcar o șansă la care nu va renunța pentru nimic în lume.
Așa că a continuat: „Tot în acele timpuri în care trăia criminalul din poveste, oamenii au construit niște clădiri mari în care îi închideau pe cei care comiteau crime sau alte fapte nelegiuite. Alți oameni stăteau și urmăreau ca nimeni să nu părăsească aceste clădiri mari pline cu oameni care au încălcat legea. Rânduri de ziduri înalte înconjurau clădirea, iar celor dinăuntru le era aproape imposibil să evadeze.
Gersk, cel mai mare criminal pe care îl cunoscuse viitorul era în interiorul unei păsări de fier. Legat la mâini și cu 4 oameni care aveau grijă să nu îl scape, Gersk era transportat către una dintre cele mai sigure clădiri pentru oameni nelegiuți. Nimeni nu scăpase vreodată de acolo. Iar asta înseamna că acea clădire era locul perfect în care Gersk să își trăiască restul vieții.
Chiar dacă păsările de fier erau cel mai sigur mijloc de transport al oamenilor din acele timpuri, uneori se îmbolnăveau asemenea oricărei alte păsări. Și așa a pățit și pasărea în care se afla Gersk. Într-o astfel de pasăre încăpeau de obicei peste 200 de persoane, iar oamenii stăteau așezați pe scaune. Pasărea în care se afla Gersk nu avea niciun loc liber pe scaune iar acum a început să trepideze cu totul și să se îndrepte vertiginos către pământ. Un impact atât de direct ar fi dus cu siguranță la moartea tuturor oamenilor aflați în interiorul păsării.
În acest al 12-lea ceas, Gersk a început să aibă mustrări de conștiință. Chiar și inima împietrită a lui Gersk l-a făcut să simtă că poate a greșit când i-a omorât pe toți cei 532 de oameni nevinovați. Așa că a început să se roage. Nici nu își mai amintea de când nu mai făcuse asta. Și și-a dat seama că nu știa nicio rugăciune. Așa că a început să vorbească liber:
„Doamne, recunosc că am fost un criminal și că am făcut multe fapte rele. Eu chiar merit să mor. Nu îi omorî însă pe toți acești oameni nevinovați care se află acum lângă mine. Pentru mine, nu doborî cu totul pasărea de fier. Așteaptă să ajungem nevătămați înapoi pe pământ și după aceea poți să mă pedepsești cum vrei. Pentru că îmi dau seama că într-adevăr merit pedepsit.”
În tot acest timp, pasărea s-a apropiat foarte periculos de pământ. Răspunsul la strigătul lui Gersk s-a lăsat în primă fază așteptat. Părea că nimeni nu are să-i răspundă vreodată. Totuși, duduind din străfundurile cerului se auzi o voce: „Iubitul meu Gersk, nici nu știi de când aștept să vă adunați cu toții în același loc.” Și buuum! Pasărea de fier a lovit pământul, impactul fiind urmat de o explozie foarte puternică.”
După câteva secunde de tăcere, Tanimuli și-a ridicat ușor privirea înspre liderul tribului Namceui. Acesta din urmă avea mâna-i tremurândă și ochii în lacrimi. Profund impresionat a spus: „Eliberați-l pe acest tânăr care astăzi ne-a făcut cultura mai bogată.”
Mai apoi, l-a luat pe Tanimuli în interiorul colibei lui pentru a-i arăta ceva. „Prin povestea pe care ne-ai spus-o astăzi, ai demonstrat că ești demn să descoperi ce se află în spatele acestei cortine.” spuse liderul tribului arătând cu degetul înspre o zdreanță care atârna într-un colț al colibei.
„Omul trebuie să fie nebun!” își spuse Tanimuli. De abia aștept să scap de aici.
„Haide, dă cortina la o parte.” Îl îndemnă liderul tribului pe Tanimuli.
Fiindcă nu avea nicio altă idee, Tanimuli a dat zdreanța la o parte. Nu îi venea să își creadă ochilor. În spatele cortinei zdrențăroase se afla un cerc energetic. Ceva asemănător unei turbine luminoase.
Cu un pas în interiorul cercului energetic și cu unul în afară, liderul tribului i-a spus lui Tanimuli: „Hai cu mine. Cele mai interesante lucruri pe care le-ai văzut vreodată te așteaptă dincolo. Curaj!”. Entuziasmat, dar și puțin temător, Tanimuli păși și el în interior, pentru ca în secunda imediat următoare să dispară amândoi. În colibă se lăsă liniștea.
–CONTINUAREA–
Pentru că este o poveste căreia i-am gândit încă 5 capitole, am nevoie acum mai mult ca niciodată de feedback-ul tău. Te rog frumos să îmi spui într-un comentariu dacă ți-a plăcut și dacă vrei să continui. Aș avea nevoie de măcar vreo 30 de păreri pe care le aștept cu interes. Așa că te rog rupe-ți 2 minute din timpul tău și transmite-mi părerea ta. Înseamnă foarte mult pentru mine.
Acum câțiva zeci de ani, scriitorilor le era mult mai greu să obțină acest feedback imediat. În absența internetului, ei scriau la mașina de scris, urmând ca foile să fie oferite prietenilor spre a fi lecturate, aceștia dându-le feedback. Vremurile s-au schimbat. Scriitorii zilelor noastre au un avantaj. Pot obține feedback imediat. Astăzi, prietenul meu ești tu, cititor și membru al comunității Fii Împlinit. Aștept părerea ta sinceră referitor la ce ai citit într-un comentariu mai jos. Împreună cu opțiunea ta la întrebarea: „Îți dorești să citești și celelalte 5 capitole, sau ar trebui să mă opresc aici?”
Cu recunoștință,
Cosmin Constantin-Cîmpanu
