Dumnezeu este un câmp infinit de iubire necondiționată care trimite razele sale de lumină caldă și blândă înspre întreaga manifestare. Totul este pătruns de lumina Divină și reflectă această lumină. Dumnezeu nu are un opus. La fel cum nici lumina nu are un opus. Ci întunericul este absența acesteia. A crede despre întuneric că ar fi „ceva”, conduce la trăirea iluziei dualității. Iar această iluzie a dualității reprezintă una din componentele de bază care este temelia suferinței.
Paragraful de mai sus, reprezintă în același timp și o invitație de a trece dincolo de iluzia separării. Credința noastră falsă în faptul că am fi un trup fizic, conduce la o distorsiune generalizată a întregii experiențe. De fapt însă, individul este o iluzie. Nu există un „eu” distinct de un „tu”. Ci există câmpul Conștiinței însuși care cu toții suntem și care prin observare susține procesul de actualizare a non-manifestatului spre manifestat. Tot acest proces are loc impersonal. La fel cum tot impersonal, diverse acțiuni, gânduri sau decizii sunt actualizate și experimentate. Fără a exista un acționator în spatele acțiunii, un gânditor în spatele gândurilor sau un decident în spatele deciziilor.
Nedumerirea pe care o ridică imediat mintea este: „Bun, și atunci eu ce mai fac aici? De ce să mai fac eu X și Y, dacă oricum totul are loc spontan și impersonal?”. Paradoxul este că tocmai întrebarea în sine reflectă refuzul mesajului. Și asta pentru că însăși întrebarea sau nedumerirea ascunde în spate prezumția unui acționator sau decident aflat în spatele acțiunilor sau deciziilor.
Recomandarea care merită avută în vedere este aceea de a nu refuza Iubirea. Și recomandarea este aceea de a ne da prin urmare voie să ne recunoaștem la modul cel mai total și deplin posibil drept ceea ce suntem. Asta pentru că noi suntem câmpul Iubirii însuși, câmp care „a uitat” însă asta. Intenția este cea pe care noi o putem într-adevăr alege. Iar o intenție armonioasă va conduce la o actualizare armonioasă a realității experimentate.
Intenția poate fi așadar trăirea și recunoașterea noastră ca fiind Iubirea însăși. Poate fi aceea de a trăi cât mai conștient o stare de sinceră smerenie. Poate fi intenția de abandonare a tuturor aspectelor experienței de viață direct Divinului.
Fiindcă numai atunci când renunțăm la luptă, poate fi trăită abandonarea totală în fața eternului și magnificului câmp al Iubirii. Numai atunci când este trăită smerenia, mintea poate fi recunoscută drept limitare putându-se astfel accede înspre experimentarea noastră drept Totalitate. Și numai atunci când renunțăm la control, putem recunoaște Iubirea care suntem și de care am fost în permanență înconjurați, dar pe care o ignoram dând crezare unor prezumții false.
A venit timpul ca Adevărul să nu mai fie respins de dragul unor plăceri false și efemere derivate din ego. A ne opune Adevărului și Iubirii este echivalent cu a ne opune lui Dumnezeu.
Iar o viață întreagă de suferință se poate să fi fost deja de ajuns. Dumnezeu nu pedepsește, nu este răzbunător, nu judecă și nu ține ranchiună. Toate acestea sunt proiecții antropomorfice asupra lui Dumnezeu. Dumnezeu este Iubirea însăși, iar Iubirea nu poate face altceva decât să iubească.
Suntem oricând primiți cu brațele deschise înspre a accepta adevărul a ceea ce suntem. Niciodată nu este prea târziu și niciodată nu este prea devreme. Tot ceea ce există este momentul ACUM. Iar chiar ACUM, în doar o secundă, dacă ne abandonăm cu iubire și smerenie putem intra în contact cu esența a ceea ce suntem.
Controlul nu va invita decât și mai mult control. Prezumția separării nu face altceva decât să ridice ziduri și mai mari între niște opuși imaginari. Dorința de a schimba în permanență ceea ce este, ne face să ratăm perfecțiunea infinită care se prezintă chiar acum spre mărturisire plecând direct din radierea infinită a luminii și iubirii Divine. Din frica de un viitor potențial, ajungem să ne dorim cu orice preț siguranța. Când de fapt, aflându-ne deja în Dumnezeu, nu poate exista niciun loc în care să nu fim cu adevărat în siguranță.
Separarea, individualizarea, controlul și frica sunt toate iluzii împrumutate din mintea colectivă și pliate și rulate în planul formei. Chiar dacă nu intervine disponibilitatea unei cedări totale, chiar și o cedare parțială, pe subcomponente, a acestor iluzii, ne apropie pas cu pas de esența, bucuria și iubirea a ceea ce suntem. Stă în puterea noastră să ne întoarcem Acasă. Iar Acasă, este chiar AICI și chiar ACUM. Fiecare instanță a lui ACUM vine cu posibilitatea experimentării iluminării și Absolutului. Numai că plăcerea de a rula gânduri, ne amăgește de multe ori făcându-ne să credem că a rula gânduri, a ne contrazice, a apăra păreri și a avea dreptate, ar fi mai plăcut decât a ne da voie să trăim liniștea de dincolo de minte. Aceasta este însă doar o amăgire.
În această viață nu avem de nimic de obținut și nimic de pierdut. Câștigul și pierderea sunt opuși duali care inevitabil conduc la suferință prin scindare. Soluția pentru eliberarea suferinței este, chiar dacă îmbracă diverse forme subiective, o eliberare de iluzia opușilor spre trăirea Absolutului și Întregului așa cum este.
Ceea ce este, este ceea ce este. Lipsit de etichete, adjective, clasificări sau puncte de vedere. A ne da voie să vedem ceea ce este drept ceea ce este, echivalează cu o apropiere de Iubire. A vedea ceea ce este prin prisma etichetelor, adjectivelor, clasificărilor și punctelor de vedere, este de fiecare dată o îndepărtare de Iubire.
Prezentul text nu este o invitație spre învățare sau acumulare. Ba din contra. Articolul este o invitație de a ne deschide înspre a renunța la tot ceea ce știm, cu smerenie și în numele Iubirii. Cu fiecare „eu știu” cedat, ne putem apropia de esența a ceea ce suntem. Cu fiecare: „vreau să controlez”, „vreau să am dreptate”, „vreau să schimb ceea ce este”, „vreau să emit o judecată despre ceea ce este” la care renunțăm, ne apropiem de a intra în contact cu noi înșine. Iar acest contact nu este de fapt altceva decât o reamintire. Este reamintirea faptului că, în chiar acest moment, noi suntem însuși câmpul Iubirii. Tot ce ne mai rămâne așadar este să radiem necondiționat ceea ce suntem.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu