
Suferința cuprinde sub umbrela ei un spectru destul de larg de emoții. Indiferent dacă cineva simte vină, rușine, frică, apatie, nervozitate sau combinații dintre acestea, ceea ce se numește suferință este experimentat.
A suferi însă, înseamnă opunere de rezistență în fața lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire. Iar opunerea de rezistență și blocarea iubirii conduce inevitabil la suferință.
Poate apare acum întrebarea: „Dar există ceva sau cineva care să se poată opune lui Dumnezeu?”. Adevărul este că nu există un individ sau entitate care să i se opună lui Dumnezeu. Fiindcă Viața însăși este Dumnezeu. Prin urmare tot ceea ce este, este conținut în Dumnezeu.
Această opunere de rezistență despre care vorbește articolul este exercitată numai de minte, minte care creează și întreține iluzia dualității și a individualității. „Opunere de rezistență” este un fel de a spune. Fiindcă tot ceea ce înseamnă cuvânt prezintă limitările sale. Numai liniștea de dincolo de cuvinte poate să dăruiască înțelesuri profunde, înțelesuri ce într-o astfel de situație nu sunt știrbite de natura grosieră a cuvintelor.
Este relevant de înțeles că Dumnezeu nu are un opus. La fel cum iubirea, adevărul și Viața nu au un opus. Opușii sunt dualitate mentală.
Totuși, în mod asumat, articolul vorbește despre o „opunere de rezistență”. La ce se face oare referire?
Pentru ca lucrurile să fie puțin mai clare, se va folosi o metaforă.
Cititorul este invitat astfel să își imagineze că are chiar acum o lanternă în mână. În încăpere este întuneric beznă. Dar acționând comutatorul aflat pe lanternă, un fascicul de lumină înlătură ceea ce se numește întuneric, iar acum lumina este prezentă în cameră.
În continuarea metaforei se va imagina o pânză de tifon care este așezată mai apoi pe lanternă chiar din locul unde izvorăște fasciculul de lumină. Camera va continua să fie luminată. Doar că lumina va fi una mai difuză. Acea pânză de tifon va bloca oarecum radierea luminii. Asta nu afectează însă în niciun fel becul de pe lanternă și felul în care emite el. Exact aceeași cantitate de lumină este emisă de lanternă, doar că tifonul o blochează întrucâtva.
Mai apoi cititorul este invitat să își imagineze că dă la o parte pânza de tifon și plasează deasupra lanternei un cearșaf de pat mai gros. Efectul va fi la fel ca și în cazul tifonului. Numai că de această dată va pătrunde și mai puțină lumină în cameră. Lanterna este tot acolo, tot pornită și emite fix la fel, dar din cauza blocajului întâmpinat, camera nu mai este la fel de luminoasă.
Ei bine aceasta este „opunerea de rezistență” la care face referire prezentul articol. Dumnezeu este iubire, iar lumina din exercițiul de imaginație este o metaforă pentru iubirea a cărei caracteristici sunt: prezența și necondiționarea. Iubirea radiază necondiționat și este prezentă peste tot.
Numai că atunci când straturile grosiere ale minții și materiei se interpun pe direcția razelor iubirii, rezultă realitatea experimentată în toate formele sale. Tifonul și cearșaful de pat sunt metafore pentru țesătura mentală și țesătura materială alcătuită din atomii fizici.
Așadar, „opunerea de rezistență”, în acest fel se cere a fi văzută. Nu ca și cum ar exista o forță care i se opune lui Dumnezeu. Ci ca și cum iubirea este limitată în expresie dat fiind tumultul mental și așezarea atomilor fizici conturând diverse forme.
Opunerea de rezistență apare când omul se consideră gândurile experimentate. Atunci pânza mentală devine atât de densă încât iubirea lui Dumnezeu este blocată. Și așa se experimentează suferința. Suferință care, la fel ca și întunericul, reprezintă o absență. Suferința este absența iubirii lui Dumnezeu care radiază necondiționat din tot și din toate. Iar întunericul reprezintă absența luminii.
Exact același lucru este valabil și atunci când omul se consideră trupul fizic.
Așadar soluția pentru eliberarea suferinței este dezidentificarea în raport cu trupul și mintea. De aici derivă o sumedenie de tehnici, practici, principii și metode. Multe dintre ele armonioase, multe lipsite de armonie. Dar aceste eventuale tehnici nu fac subiectul articolului și au fost abordate deja cu alte ocazii pe blog.
Aproape de fiecare dată când este scris un articol precum acesta care invită la o perspectivă non-duală asupra vieții, ego-ul scoate prin interacțiunea sa directă cu mintea un set de programe prezente în subconștientul colectiv. Iar acele programe spun cam așa: „Uite aici un violator, pedofil, criminal în serie, etc. Îi vezi? Sunt oameni în carne și oase. Deci răul și suferința există. Uite-le aici. Nu sunt deloc absența iubirii. Ci sunt cât se poate de reale!”. Iar acest tip de program este doar un exemplu. Programările de acest tip există cu miile în minte.
Nu spune nimeni că suferința nu este experimentată. Ea este experimentată. Dar substraturile sale sunt de fiecare dată îndepărtarea de adevăr și iubire. Numim ceea ce se petrece în existență când adevărul și iubirea sunt foarte mult blocate în expresie ca fiind rău și suferință. Acea experiență intervine cu adevărat. Dar eliberarea de suferință apare atunci când mecanismul descris de acest articol este conștientizat. Odată cu non-dualitatea și non-identificarea ca fiind trupul sau mintea, dispare și suferința.
Un alt artificiu al ego-ului este să înțeleagă dintr-un articol precum acesta că a fost adresată o invitație la a nega suferința. „Păi dacă suferința nu există de fapt, înseamnă că eu nu sufăr. Ia uite-mă ce fericit sunt!” Numai că o astfel de atitudine a negării conduce la reprimare emoțională. Adică gunoiul este băgat sub preș până când nu mai încape și „dă pe lângă” într-o boală pe trupul fizic sau explodează în alte moduri.
Toate emoțiile care apar în existență, inclusiv toate emoțiile care intră sub umbrela suferinței, nu apar degeaba. Ci apar ca să fie experimentate, observate, trăite deplin într-o curgere care reflectă curgerea Vieții însăși. De fapt prin antrenarea atitudinii de a trăi fiecare fragment de viață așa cum este, la modul deplin, va rezulta o apropiere din ce în ce mai mare de divin. Oamenii fug foarte mult de viață și ajung prin identificare cu mintea și trupul să opună rezistență Divinului, adică să îi acopere iubirea cu o platoșă falsă. Ori a fugi de viață nu a condus pe nimeni nicăieri. Trăirea deplină a clipei dintr-o stare de prezență conștientă, înțelegerea și acceptarea non-dualității și dezidentificarea în raport cu mintea și trupul susțin experimentarea și trăirea iubirii.
Așadar renunță la opunerea de rezistență în fața lui Dumnezeu și îmbrățișează hotărât iubirea de care oricum ești și ai fost înconjurat dintotdeauna.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu