Numai din perspectiva micului „eu” sau ego se poate suferi. Prin alinierea la adevăr și iubire, intervine recunoașterea ca fiind însăși Totalitatea. Absolutul nu poate suferi fiindcă nicio formă de suferință nu apare acolo. Numai scindarea și separarea pot suferi și chiar o fac.
Când în locul scindării și împărțirii Vieții în diverse forme se face loc recunoașterii și perceperii Vieții drept Viață, bucuria și iubirea sunt recunoscute natural.
Individualizarea derivă din separare și este o iluzie. Dacă apare întrebarea: „Cine suferă?”, răspunsul este inevitabil același. De fiecare dată se va răspunde: „Eu sufăr”. Fiindcă numai ego-ul poate suferi. Iubirea nu poate suferi. Iubirea poate numai să iubească. Iar iubirea care radiază drept câmp este în esență necondiționare. Iubirea pură este fără motiv. Fiindcă toate motivele sunt ale minții. Însă iubirea autentică transcende mintea.
Totul curge reflectând Contextul armoniei infinite. Fiecare fir de praf este la locul său. Cufudarea în iluzia ego-ului conduce însă natural la uitarea adevărului unității. Iar odată cu această uitare apare și marele noian al suferinței.
Tu nu ești însă suferința. Ține minte asta. Fiindcă suferința este îndepărtare de adevăr și iubire. Iar ceea ce ești tu în mod fundamental este chiar adevărul și chiar iubirea. Totul converge spre UNUL. Mintea dă divergența. Însă mintea poate fi observată spre recunoașterea Întregului care ești și ai fost dintotdeauna.
Identificarea cu un „eu”(cu ego-ul) nu dispare de obicei de azi pe mâine. Dar totuși când iluzia este recunoscută, ea se evaporă instantaneu. Motivul pentru care identificarea cu „eu-l” nu dispare de pe azi pe mâine este condiționarea acumulată în ani și natura intrinsecă a ego-ului care este aceea de a se lupta și de a opune rezistență.
Ego-ul este numai despre superioritate, a fi cel mai bun, cel mai tare și așa mai departe. Același ego este însă și despre a avea dreptate. Una dintre plăcerile cele mai de preț ale ego-ului este să poată spune: „Ți-am spus eu! Ai văzut că am avut dreptate?!”. În acele momente cufundarea în visare și falsitate este totală. Cine cui spune și demonstrează ceva? Cui este demonstrată și dovedită dreptatea?
Este evident că atunci când se demonstrează sau se ierarhizează, ego-ul este prezent acolo. Fiindcă un „tu” demonstrează unui „eu” sau un „eu” demonstrează unui „tu”. De fapt „eu” și „tu” sunt construcții cum nu se poate mai false. Sunt doar niște aparențe. Niște măști. În fapt în toate interacțiunile, Viața interacționează cu Viața însăși în numele Unității, Adevărului și Iubirii. De fapt singurul câmp al Conștiinței interacționează cu el însuși pentru ca evoluția să aibă loc. Iar evoluția în sine nu este a unui „eu” sau a unui „tu”. Evoluția în sine este o calitate impersonală a Conștiinței. Adică acest câmp al Conștiinței care animă toate formele evoluează prin intermediul aducerii de potențiale în actualitate. Nu ego-ul evoluează. Ci evoluția se produce spontan de la Sine.
Nu o să poți auzi nicăieri o frază care să sune precum: „Eu sunt Absolutul însuși și sufăr”. O să poți auzi doar: „Eu, văzându-mă drept acest trup sau percepându-mă drept mintea, sufăr”. Fiindcă această percepție iluzorie și distorsionată asupra a ceea ce suntem noi de fapt este cea care menține și întreține suferința.
Suferința nu este experimentată altfel decât atunci când un văl energetic maschează sau acoperă adevărul și iubirea. Suferința este îndepărtare de adevăr. Suferința nu este o energie care există prin ea însăși. Ci este îndepărtare de iubire. Fiindcă adevărul și iubirea sunt de fapt același câmp de energie și putere. Iubirea este confundată de foarte multe ori ca fiind o emoție. De fapt iubirea este un mod de a fi în lume. Reprezintă o stare de Conștiință în care aceeași Viață este recunoscută ca animând toate formele și este prin urmare venerată. Compasiunea și necondiționarea sunt fațete ale iubirii.
Există atât de multă suferință experimentată în lume nu fiindcă cineva are de suportat o pedeapsă. Fiindcă Divinul nu pedepsește. Divinul doar învăluie cu iubire întreaga Existență. Este experimentată atât de multă suferință fiindcă există multă identificare cu separarea.
Dacă acest text apare acum în viața cititorului, asta înseamnă deja că există măcar un sâmbure de deschidere înspre adevăr și deschidere înspre a se renunța la iluzie.
Tu nu ești nici corpul nici mintea. Asta nu înseamnă că cele două trebuie aruncate la gunoi. Permite-le atât corpului cât și minții să fie ceea ce sunt. Nimic nu apare inutil în creație. Însă în timp ce permiți corpului și minții să fie, tu recunoaște-te drept câmpul infinit al Conștiinței. Fiindcă asta ești dintotdeauna într-un etern acum. Conștiința este adimensională și este dincolo de spațiu și timp. Conștiința, adică ceea ce ești tu în mod fundamental, exista înainte ca spațiul și timpul să existe.
Privind înspre Viața care curge în fața ochilor tăi, nu te mai percepe drept o entitate distinctă care luptă pentru propria supraviețuire. Divinul ți-a dăruit deja infinitul. Alege în schimb să observi cum de fapt tu interacționezi cu tine însuți prin intermediul tuturor celorlalte forme animate de Viață. Fiindcă Viața este una singură. Iar tu ești Viața.
Ține minte că în fiecare secundă, actual devine acel potențial care era cel mai potrivit să devină actual. Universul a avut de ales dintr-o infinitate. Și l-a ales pe acesta. Înseamnă că acesta este potențialul care împlinește acum cel mai eficient direcția de evoluție armonioasă a Umanității. Așa că nu are niciun rost să te opui sau lupți cu ceea ce este. Recunoaște-te drept iubirea. Recunoaște-te drept adevărul și dă-ți voie să trăiești deplin, calm și împăcat potențialele care devin actuale. Astfel curgerea lor devine mai lină. Suferința se evaporă fiindcă oricum nu a fost niciodată ceva cu adevărat acolo. Fiindcă suferința nu este altceva decât un văl al iluziei. Asta în ciuda faptului că pare atât de reală. Și odată cu deschiderea înspre această aliniere și încrederea arătată în Divin, o să vezi și simți cum devine evident și clar faptul că prin tot și toate Dumnezeu însuși se manifestă și exprimă ca un infinit de iubire. Dacă iubirea și armonia nu sunt recunoscute e pentru că ego-ul și mintea opun rezistență.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu