„Aceia care sunt umili și recunoscători pentru iluminarea primită continuă să aibă capacitatea de a accesa geniul. Aceia care arogă inspirația propriului ego, pierd repede această capacitate, sau sunt distruși de succesul lor. Puterea Înaltă, la fel ca voltajul înalt, trebuie mânuite cu respect”
David R. Hawkins
Cu smerenie și recunoștință putem să ne deschidem înspre a face o reverență în fața Divinului pentru darul numit Viață. Reverența fiind desigur una intențională și nu neapărat un gest. Iar invitația profundă este aceea de a recunoaște atât imanența cât și transcendența lui Dumnezeu. Dacă ne-am da voie să înțelegem un adevăr simplu cum este acela al faptului că Divinul este „interior” și „exterior” în același timp, foarte multe disensiuni sau neclarități cu privire la experiența de viață ar putea fi rezolvate.
Iar mai apoi, dacă ne-am deschide măcar puțin înspre a recunoaște că „interiorul” și „exteriorul” sunt polarizări duale, iar tot ceea ce există este de fapt Unitatea, încă o parte din vălul iluziei și neclarității s-ar evapora.
O Tentație Care Apare În Mod Repetat
Există o tentație care apare în mod repetat pe orice nivel de Conștiință. Felul în care se prezintă tentația poate fi unul diferit. Însă de fiecare dată manifestarea este asemănătoare. Iar această tentație este aceea de a renunța la smerenie în numele infatuării ego-ului.
Pe nivelurile de Conștiință mai des întâlnite, această tentație poate apărea pur și simplu sub forma atribuirii laudelor și meritelor pentru progres sau reușită, iluziei ego-ului. Pe nivelurile mai avansate ale iluminării, tentația se poate prezenta sub forma posibilității de a transforma pietrele în pâine. Cert este că tentația apare adesea. Iar mesajul este unul scurt: „Uită de smerenie care este o prostie și asumă-ți meritele pentru X sau Y, fiindcă tu drept ego/individ le-ai făcut”.
Acceptarea acestei posibile tentații nu este altceva decât o eroare asupra căreia, studentul spiritual merită avertizat în avans. Iar tentația în sine, poate fi recunoscută destul de ușor. Asta pentru că, indiferent care este nivelul de Conștiință experimentat, și indiferent de specificul tentației, de fiecare dată mesajul este unul asemănător și se prezintă cam așa: „Uită de smerenie care este o prostie și asumă-ți meritele pentru X sau Y, fiindcă tu drept ego/individ le-ai făcut”.
Puterea Vieții
De fapt noi, văzându-ne drept separare/ego/indivizi, nu facem nimic cu de la noi putere. Este vorba de o putere mai mare care curge înspre potențiale, energizându-le astfel spre o condiție de actualitate. Este puterea Vieții însăși cea care „își mută atenția” de pe un potențial pe altul. Iar în acest fel are loc translarea dinspre non-manifestat înspre manifestat. Iar tot acest proces are loc impersonal. Asta pentru că Puterea Vieții însăși este impersonală. Este Conștiința însăși cea care face o selecție de potențiale. Conștiința putând fi asemuită cu un câmp energetic. Iar această selecție de potențiale este în fapt una din funcțiile de bază ale câmpului Conștiinței însuși.
Acesta este motivul pentru care marile genii ale umanității, indiferent de domeniu, se arată smeriți și recunoscători pentru inspirația primită. Cu toții indică, în cuvinte diferite, dar asemănătoare, înspre un câmp de Putere care a susținut în mod direct manifestarea. Ei simțindu-se cel mult drept facilitatori sau parte din proces.
De fiecare dată, arta etică și profundă, dar și diverse alte manifestări ale genialității sunt mai degrabă „observate” sau „mărturisite” decât „făcute” sau „executate”. Pictura se pictează singură. Cartea se scrie singură. Și așa cum a mai fost precizat și cu alte ocazii, nu există un autor în spatele acestor rânduri, la fel cum nu există nici un cititor. Totul este o translare de potențial în actualitate. Și este vorba de câmpul Conștiinței care își dăruiește o experiență lui însuși. Iar Conștiința susține acest proces prin împlinirea uneia dintre funcțiile sale de bază.
Frumos este faptul că niciodată nu e prea târziu să ne întoarcem înspre adevăr. Iar adevărul se găsește de partea smereniei și nu de partea aroganței. Aroganța de orice fel, dă cel mult satisfacții temporare care hrănesc iluzia ego-ului. Pe când smerenia, înseamnă disponibilitatea de a curge la unison cu Viața în numele Iubirii și Adevărului.
Pentru mai multă claritate, în continuare vor fi enumerate câteva chestiuni punctual:
1. Faptul că știm că tentația aroganței se prezintă în mod repetat, nu este motiv de frică. Știind că smerenia este soluția, și în același timp reprezintă o postură care reflectă o fațetă a Iubirii, o putem pur și simplu alege. Non-judecativ. Fără luptă. Fără opoziție. Ci pur și simplu din Iubire. Să alegem așadar să fim smeriți și recunoscători.
2. Tentația ego-ului de a fi arogant, a se lupta și a-și asuma meritele este ceva natural. Este chiar rezultatul unui proces evolutiv de milioane de ani. Fără aroganță, ego-ul tinde să fie privat de unul din pilonii de bază care întrețin iluzia. În același timp însă, iluzia ego-ului fiind o reminiscență animalică poate fi eliberată prin permisiunea acordată nouă înșine de a ne apropia de esența a ceea ce suntem. Fiindcă noi suntem esență de Dumnezeire. Suntem Spirit și Conștiință și nu limitarea ego-ului.
3. Recunoștința este de fiecare dată un companion de nădejde. Este așadar o posibilitate validă aceea de a alege recunoștința în detrimentul mândriei. Și este o posibilitate validă aceea de a spune: „Mulțumesc!” în loc de „Ce mare și tare sunt!”. La fel, este o posibilitate validă să acceptăm ceea ce este așa cum este, fără a ne lupta cu Viața, ci curgând alături de ea. În loc să opunem rezistență și să încercăm să controlăm totul. Opunere de rezistență și dorință de control care nu conduc decât la și mai multă suferință.
4. Și nu în ultimul rând, ne putem reaminti oricând să punem Divinul pe primul loc. Ne putem aminti că reperul de bază este Dumnezeu însuși. Umanitatea pune prea mult pe primul loc astăzi, o iluzie. Și este vorba de iluzia ego-ului. Iar de aici apare și experimentarea unui noian de suferință. Fiindcă raportarea la o iluzie, nu poate decât să îndepărteze de Adevăr și Iubire. Iar această îndepărtare de Adevăr și Iubire este de fapt ceea ce în termeni comuni am ajuns să numim suferință. Ne aflăm însă la o alegere distanță. Fiindcă Dumnezeu nu pedepsește, nu se răzbună și nu bate pe nimeni. A crede că Dumnezeu pedepsește, se răzbună sau bate, înseamnă a-l antropomorfiza. Putem alege așadar să îl iubim pe Dumnezeu cu smerenie și recunoștință, iar asta are puterea de a ne pune în contact cu esența a ceea ce suntem.
Să ne dăm voie așadar să fim smeriți și recunoscători.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu
