Că există ratări, sau că s-ar putea întâmpla ceva ce nu ar trebui sau nu este armonios să se întâmple, este o concepție a minții. Și nu este orice concepție a minții, ci una care blochează în mod dedicat iubirea.
S-ar putea ca lucrurile în primul rând să nu pară așa pentru cititor. Iar în al doilea rând s-ar putea să pară un pic abstracte. Așa că în continuare ne vom folosi de metafora unui joc de fotbal. Fie că iubește sau nu fotbalul, aproape că nu este român care să nu știe că scopul jocului este acela de a băga mingea
în poartă. De asemenea, se mai știe și că nu e bine să o dai în bară. Ba chiar expresia „a da-o în bară” a intrat în limbajul comun și este folosită în orice domeniu indicând înspre o ratare de orice fel.
Totuși ce transmite acest articol este faptul că pe un nivel profund al realității este imposibil să se întâmple ceva lipsit de armonie, ceva nepotrivit. Ideea transmisă este aceea că ratarea este imposibilă. Dar vom reveni la această idee mai înspre final. Acum hai să facem împreună o incursiune într-un joc de fotbal.
Plecăm de la faptul că atunci când se joacă fotbal, se stabilește de comun acord ca echipa câștigătoare să fie cea care bagă mingea de mai multe ori în poartă. Este vorba de o regulă simplă și clară, dar este totuși o prezumție a minții pentru ca jocul să poată avea loc.
Fiind conștienți de această regulă de bază, se contruiește un stadion, echipele se antrenează, suporterii vin în tribune, iar jocul are loc. Lumea se bucură atunci când echipa favorită bagă mingea în poartă. Iar suporterii echipei adverse sunt dezamăgiți când echipa lor primește gol. Bucuria și dezamăgirea suporterilor este trăită ca fiind cât se poate de reală. Dar de fapt ideea de reușită sau insucces are în spate o poziționalitate(regulă, gând) general întreținută și acceptată, care spune că „mingea trebuie să intre în poartă”.
Lucrurile ar putea totuși să se desfășoare fix la fel, însă fotbalul să se joace nu pe goluri, ci pe numărul de ori în care o echipă reușește să dea mingea în bară fără a o băga în poartă.
Lăsăm absolut totul la fel, dar scorul ar deveni 1-0 pentru prima echipă care ar reuși să atingă bara porții adverse fără ca mingea să intre în poartă. Nu e deloc dificil de imaginat. Am putea avea în continuare și portar, doar că acesta ar avea grijă ca mingea să nu lovească vreo bară, fără a fi interesat deloc de dacă mingea intră sau nu în poartă.
Construim din nou stadionul, îl umplem cu suporteri, și jocul poate avea din nou loc fiindcă am ales de comun acord o altă regulă(poziționalitate). Să zicem că o echipă lovește bara porții adverse. Păi toți suporterii acelei echipe ar fi acum extaziați de faptul că echipa lor a reușit să deschidă scorul. Acest eveniment al atingerii barei nu mai este considerat o ratare fiindcă regula spune că atunci când se atinge bara fără ca mingea să intre în poartă, s-a înscris un punct.
Dacă ar fi fost valabilă prim regulă, cea cu băgatul mingii în poartă, s-ar fi trăit dezamăgire când bara ar fi fost atinsă și atât. Dacă ar fi valabilă a doua regulă, cea cu atinsul barei și atât, s-ar fi trăit bucurie la atingerea cu balonul a barei.
Așa cum cititorul și-a putut deja da seama, acesta este doar un exercițiu de imaginație. Vorbind însă strict despre acest exercițiu de imaginație, se poate deduce că în cadrul său, bucuria sau dezamăgirea nu reprezintă ceva absolut independent de ceea ce se întâmplă pe teren. Ci bucuria și dezamăgirea reprezintă ceva numai în raport cu o anumită regulă sau poziționalitate.
Adică faptul că un balon trece printr-un chenar, de cele mai multe ori metalic, și lovește în cele din urmă o plasă care se află în spatele chenarului, nu este motiv nici de bucurie nici de dezamăgire pentru nimeni într-un mod absolut. În absența oricăror reguli stabilite de comun acord, faptul că un balon este șutat și trece prin acel chenar și mai apoi atinge plasa, este ceea ce este. O înșiruire de acțiuni. Nu este nici bine nici rău. Ci pur și simplu este.
Ei bine, toată această metaforă a fost detaliată pentru a sublinia faptul că nu există cu adevărat ratări în ceea ce numim Viață. În același timp este imposibil ca ceva lipsit de armonie să se petreacă.
Pentru suporterul care ține cu echipa X, faptul că mingea a intrat în poarta echipei cu care el ține, este lipsit de armonie. Dar dacă se elimină poziționalitatea care dă regulile jocului de fotbal, atunci faptul că mingea intră în poartă, nu înseamnă nimic altceva decât că mingea în poartă.
Exact la fel este și în Viață. Pentru ca „jocul numită Viață” să poată avea loc, era necesară prezența minții aici. Minte care nu face altceva decât să stabilească niște reguli prin intermediul unor poziționalități. Numai că oamenii au ajuns să fie atât de atașați de reguli, încât au ajuns să le considere absolute. Și au ajuns să fie atât de atașați de joc încât au uitat că este un joc. Și așa apare suferința, depresia, tristețea și toate celelalte care intră în aceeași categorie.
De fapt Viața curge pentru ca Divinul să se poată cunoaște și experimenta pe el însuși. Nu există niciun alt scop al Vieții decât acela de a fi trăită. Iar cu cât este trăită mai conștient Viața, cu atât acest scop este mai bine împlinit. Totul apare din nimic, fiindcă nimic creează Totul.
Numai dacă cineva este prins în jocurile și ielele minții plină de gânduri fixe care dau naștere altor gânduri poate percepe anumite evenimente ca fiind ratări, iar pe altele ca fiind lipsite de armonie.
În realitate tot ceea ce se întâmplă este armonios și spre binele cel mai înalt. Totul evoluează de la acest moment perfect, înspre acest moment perfect și înspre următorul moment perfect. Prin fiecare experiență trăită, un nou potențial a fost adus în actualitate. Iar în acest fel Divinul poate afla cum este să fie trăit ceva ce El știa deja că este, dar nu știa cum e să fie trăit și experimentat.
Ține minte, se întâmplă mereu numai ceea ce este infinit armonios să se întâmple.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu