Ce este greșit la lume, exact așa cum este ea? Singurul care își dorește să schimbe lumea și nu poate să o accepte așa cum este, nici în ruptul capului, este ego-ul. De fapt lumea este perfectă așa cum este. Nicio schimbare nu este cu adevărat necesară. Toate manifestările care apar în acest plan sunt infinit armonioase și respectă un dans al tiparelor karmice infinit armonios. Totul reflectă esența a ceea ce acel ceva este.
Iar ego-ul, fiind singurul care își dorește să schimbe ceea ce este, nici măcar nu este capabil să îndeplinească o asemenea schimbare. Și asta în ciuda faptului că își dorește și poate se și luptă pentru asta.
Iar motivul pentru care ego-ul nu poate aduce schimbări este acela că ego-ul este o iluzie. Ori, o iluzie, nu poate schimba esența. Totul este infinit armonios exact așa cum este. Mintea, prin ale sale poziționalități, distorsionează ceea ce este. Are loc o scindare duală, polaritățile sunt crezute drept adevăr. Iar mai apoi, dată fiind această aparentă polarizare, se începe o luptă și un chin.
Prin simplul fapt că suntem oameni, moștenim o karmă a umanității. Iar din această karmă, fac parte acceptarea a două mari iluzii. Iar aceste două chestiuni sunt asimilate foarte rapid. Aproape fără să ne dăm seama ajungem să:
1. Ne considerăm trupurile fizice.
2. Interacționăm cu programele mentale gunoi și duale prezente în mintea colectivă.
Aceasta este predispoziția umană. Și chiar și marii maeștri spirituali ai umanității au luat de bune într-o primă fază aceste două mari iluzii care de fapt sunt moștenite karmic și asociate condiției umane.
Totuși, prezența în acest plan vine și cu posibilitatea de a recunoaște iluzia drept iluzie și de a ne întoarce fața înspre esență.
Planul în care ne aflăm este perfect pentru a susține evoluția. Numai că evoluția nu este un ceva pe care îl face ego-ul. Ci este mai degrabă un proces care are loc impersonal ca o rezultantă din câmpul Conștiinței însuși.
Totuși, stă în puterea noastră să trecem peste cele două mari iluzii, recunoscându-le ca atare.
Prin urmare, orice împotrivire sau dorință de schimbare se cere observată și cedată direct Divinului. Numai că, sunt toate șansele ca la auzul acestei invitații ego-ul să se revolte: „Sunt atâția și atâția oameni care și-au dorit o lume mai bună, au luptat pentru asta, și au reușit în cele din urmă să schimbe lumea. Fără ei, fără marii pioneri și fără marile figuri marcante care au luptat pentru schimbarea lumii în care se aflau, am fi și astăzi în evul mediu”.
Adevărul este că ar fi o eroare să atribuim ego-ului meritele pentru evoluție. Câmpul este de fapt responsabil pentru evoluție. Iar noi suntem câmpul.
Mai apoi este posibil să apară întrebarea sau nedumerirea: „Bun, și dacă tot lumea nu poate fi schimbată de către ego, și evoluția are loc oricum impersonal, atunci eu de ce să mai fac ceva și de ce să mă ridic dimineața din pat?! Oricum totul se întâmplă de la Sine, nu?”.
Această nedumerire ascunde în spate o altă prezumție falsă. Și anume aceea că ar exista un decident în spatele deciziilor sau un acționator în spatele acțiunilor. De fapt toate acțiunile și deciziile apar spontan și impersonal ca o consecință a procesului de translare a non-manifestatului înspre manifestat. Nu există niciun individ implicat în acest proces. Respectând natura intenției, anumite potențiale devin manifeste.
Mintea s-ar putea să se revolte din nou acum și să spună: „Bun, și noi totuși cum evoluăm?”
Există un posibil răspuns destul de succint și clar pentru această întrebare. Iar foarte sintetizat răspunsul sună așa: „Evoluției i se permite să intervină și curgă spontan prin cedarea poziționalităților”.
Prin fiecare poziționalitate cedată despre ceva și orice, ne apropiem de fapt de accederea pe următorul nivel de Conștiință. Când toate poziționalitățile sunt cedate, ceea ce literatura de spiritualitate numește iluminare, poate fi experimentat. Iluminarea nu este ceva înspre care se merge și care se obține. Iluminarea este deja chiar aici și chiar acum, iar prin cedarea poziționalităților, starea poate fi recunoscută ca fiind dintotdeana ceea ce este, etern și impertubabil.
Cedând așadar toate poziționalitățile despre orice, ne apropiem de esența a ceea ce suntem. Ne apropiem și ne dăm voie să ne recunoaștem drept Câmp și nu drept individ.
Iar una dintre poziționalitățile puternice care țin progresul pe loc este credința în faptul că lumea necesită schimbată și credință în faptul că lumea este imperfectă.
Fiecare imperfecțiune conștientizată în lume, este de fapt o percepție distorsionată de o poziționalitate. Dacă poziționalitatea nu ar fi fost acolo, cu încredere în Dumnezeu și cedare în fața Sa, experiența ar fi putut fi recunoscută drept perfectă.
Prin urmare, invitația pe care o adresează articolul este aceea de a renunța la această iluzorie dorință de schimbare. Putem în schimb să ne dăm voie să acceptăm ceea ce este așa cum este și să ne bucurăm de viață.
Dorința de schimbare conduce la luptă, chin, efort, tristețe, îngândurare și multe altele. Iar toate acestea sunt oricum în van. Cedarea dorinței de schimbare însăși ne aduce sincronicități, curgere firească, conștientizarea faptului că Universul „conspiră” pentru a pune fiecare fir de praf la locul său. Și aceeași cedare ne mai aduce și apropierea de Adevăr și Iubire.
Poate perfecțiunea din tot și din toate nu va putea fi recunoscută pur și simplu prin lecturarea acestui text. Dacă însă apare o disponibilitate minimă de acceptare a faptului că lumea este perfectă, iar imperfecțiunile sunt aparențe mentale, asta va funcționa asemeni unei semințe.
Mai apoi, în cadrul diverselor situații de viață în care apare impulsul: „Vreau să schimb asta” sau „Asta e nepotrivit. Vreau să îl controlez în acest fel”, va interveni și reamintirea: „Stai puțin. De fapt nu e nimic de schimbat. Programele din minte îmi spun că nu e bun așa cum e. De fapt, poate fi experimentată chiar acum recunoștința pentru ceea ce este fiindcă am încredere în Dumnezeu că totul este perfect”. Iar asta vine de fiecare dată cu pace, liniște și claritate.
Putem așadar să facem un serviciu lumii, prin a renunța la a ne dori să o schimbăm. Totul este deja perfect. Doar că poziționalitățile din minte ne fac uneori să vedem altceva. Pas cu pas, dacă există deschidere, iar intenția este trăirea Adevărului sinonim cu Iubirea, poziționalităților li se permite să cadă, orice impuls de schimbare sau control este cedat direct Divinului, iar pacea poate fi recunoscută.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu
