Există o cale de eliberare a suferinței cât timp încă se animă un trup fizic în acest plan în care ne aflăm. Pe scurt, această cale ar putea fi numită calea non-dualității. Extremele și o polarizare imaginată întrețin suferința. Fiindcă atât timp cât există doi poli, între ei „se duce o bătălie” care este de fapt sursa suferinței.
În termeni generali se poate spune despre suferință că este ceva imaginat, asta pentru că dualitatea este ceva imaginat. În realitate, Dumnezeu, Adevărul, Absolutul, Iubirea nu au un opus. Un aparent opus apare însă ca rezultat al palatelor de nisip mentale.
De fapt, ceea ce numim falsitate este absența adevărului, iar ceea ce numim frică este absența iubirii. Falsitatea nu este opusă adevărului, iar frica nu este opusă iubirii. Falsitatea și frica sunt niște cuvinte prin etichetăm și facem referire înspre o absența și nu înspre o prezență.
Asta nu înseamnă că cineva nu poate experimenta falsitatea sau frica. Ele pot fi experimentate și par cât se poate de reale. Acest articol nu este o invitație de a băga capul în nisip ca struțul, iar atunci când frica sau suferința apar ca experiență, să se fugă de ele afirmându-se: „Frica și suferința nu există”. Dacă frica sau suferința apar, ele se cer experimentate și trăite deplin. Singurul motiv pentru care o stare sau o emoție se prezintă în realitatea subiectivă este pentru că era cel mai armonios să apară și pentru a fi trăită la modul cel mai deplin și total posibil dintr-o stare de prezență activă.
A trăi însă cu deplin calm și deschidere fluxul de experiențe și potențiale care devin actuale, nu implică drept neapărat necesară o credință în iluzia dualității. Experiențele pot fi trăite non-dual drept ceea ce sunt. Trăitul nu are nevoie de adjective sau caracterizări. Experiențele de viață pur și simplu sunt. Ele apar din non-manifestat și devin manifeste, susținute fiind de Iubirea infinită care este Divinul. Dacă se privește cu sinceritate și deschidere, se observă că folosirea unor ochelari duali nu este neapărat necesară.
Iar în momentul în care dualitatea este recunoscută drept iluzie și se conștientizează că nu este neapărat necesară, „ochelarii” sunt lăsați la o parte, iar viața este trăită drept ceea ce este. Odată cu asta, orice formă de suferință dispare. Fiindcă suferința este întreținută numai și numai de opuși, de polaritate, de dualitate în general.
Această credință în iluzia dualității are foarte multe sub-aspecte care întrețin suferința. Recunoscând dualitatea în ansamblu drept o iluzie, toate sub-aspectele se evaporă la rândul lor. Chiar dacă nu imposibil, realizarea spontană a dualității drept iluzie are loc mai rar. Însă de fiecare dată când are loc, această realizare este un dar din partea Divinului. La fel cum și orice progres spiritual sau evoluție este tot un dar din partea Divinului. Nu există niciun „eu” și niciun „tu” care să evolueze prin ceea ce face și drege. Progresul este primit în dar de la Dumnezeu la momentul potrivit.
Ce poate avea loc mult mai ușor este o deschidere treptată înspre acceptarea faptului că dualitatea este o iluzie. Acceptând câte o subcomponentă și recunoscând-o drept iluzie, este ca și cum s-ar lua pe rând câte o cărămidă din temelia unei construcții. La un moment dat, întreaga construcție fiind suficient de slăbită, se va surpa.
Asta poate experimenta și studentul spiritual. Cu deschidere și acceptarea a câte unei chestiuni mici pe rând, la un moment dat dualitatea se va prezenta drept iluzia care este și se „va surpa”.
Înspre a scoate o astfel de cărămidă mică din temelia iluziei dualității, invită și prezentul articol. Iar această cărămidă mică este renunțarea la acord și împotrivire.
Acordul și împotrivirea, sau punerea de acord sau împotrivă reprezintă una din structurile de bază care perpetuează suferința. Este suficientă reamintirea unei situații în care acordul sau împotrivirea au fost experimentate, și se va constata că suferința este sau a fost asociată situației respective.
Este suficient să apară o afirmație în realitatea subiectivă, iar mai apoi, conform structurilor mentale să apară gândul: „Nu sunt de acord cu asta”. Fiecare dintre cei doi oameni implicați în discuție își apără punctul de vedere, iar suferința este inevitabilă. Iar acesta este doar un simplu exemplu.
Alt exemplu simplu ar fi acela în care se află despre un eveniment la televizor, se dă o lege, sau altele precum acestea. Omul privește, și apare împotrivirea. Acele gânduri din minte în raport cu care se experimentează atașament se simt atacate. Apare o stare de nervozitate. Iar suferința este asociată.
Soluția este renunțarea la orice formă de acord sau împotrivire. Asta presupune o observare conștientă, iar de fiecare dată când acordul sau împotrivirea apar, să se renunțe la ele fie spontan, fie folosind tehnica pe care o numim Letting go. Cu cât mai multe vor fi acordurile și împotrivirile eliberate, cu atât mai mare apropierea de adevărul non-dualității. Iar odată cu asta, experimentarea suferinței una tot mai mică.
Principala obiecție pe care o ridică ego-ul și mintea sună cam așa: „Păi dacă nu mă pun nici de acord nici împotriva a nimic, atunci o să fiu ca o frunză în vânt care nu știe ce vrea și se îndreaptă nicăieri!”. Această obiecție pleacă însă din credința ego-ului în faptul că el ar fi sursa vieții. Ego-ul se consideră Dumnezeu.
De fapt, acordul sau împotrivirea nu sunt neapărat necesare pentru a merge pe o anumită cale. Fiecare om merge pe calea de care se simte atras dată fiind intenția fundamentală pentru această viață. Intenția nefiind un gând, ci fiind o selecție de potențiale făcută de către Câmpul Conștiinței însuși.
Simplificat, pentru a alege între o înghețată cu cacao și una de vanilie, cineva nu trebuie să se pună nici de acord și nici împotriva înghețatei cu cacao și nici de acord sau împotriva înghețatei cu vanilie. Pur și simplu, o alegere poate fi experimentată ca apărând spontan, fără acord sau împotrivire. Se va consuma cacao sau vanilia, fiindcă aroma și culoarea uneia dintre ele vor prezenta atracție, și nu fiindcă există anumite puneri de acord sau împotriva uneia dintre variante.
Iar același lucru este valabil pentru oricare situație. Prin urmare, a renunța la acord și împotriviri nu înseamnă absența oricărei direcții. Ci înseamnă doar renunțarea la o subcomponentă din iluzia dualității. Iar imediat ce renunțarea la această subcomponentă intervine, suferința este eliberată natural care un rezultat al apropierii de Adevăr și Iubire.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu