De fiecare dată când din mai multe direcții, vine pe e-mail aceeași nedumerire, acesta este un semnal limpede că există o neclaritate la nivelul minții colective a umanității. Este un semnal clar că un program gunoi din minte se cere șters.
Mai de fiecare dată când o astfel de neclaritate devine evidentă, este scris un articol a cărui intenție din spate este aceea de aduce mai multă claritate și deschidere.
Exact acest lucru este valabil și astăzi. Iar neclaritatea care a fost sesizată în mod repetat este legată de observare, postură de observator sau martor. În fața ideii de observare, mintea găsește un subterfugiu, începe să vadă cum structurile iluzorii i se dărâmă și ripostează. Așa că spune despre postura de observator că dacă este trăită conduce la indiferență. Motivația este aceea că, dacă opușii sau iluzia dualității în general este doar observată, omul devine indiferent la bine și rău, la frumos și urât, la reușită și succes. În loc de tranziția între polarități, tot ce vede mintea că poate exista este indiferența.
Când de fapt, adevărul este că în loc de tranziția între polarități, ceea ce este trăit e energia câmpului infinit al iubirii. Obiecțiile pe care mintea le ridică sună cam așa: „Dar dacă doar observ, ceilalți nu o să mă considere insensibil?” sau „Dacă aș reuși să ajung observator, nu ajung insensibil? Ca și cum nu ar exista bucurie și eșec?”
Toate aceste nedumeriri apar și fiindcă minții i se pare ceva „peste puteri”, ceva desprins dintr-un film S.F. ceea ce se numește postură de observator sau stare de martor. În realitate însă, nu este nimic foarte complicat, fiindcă ceea ce numim „postură de observator” nu este altceva decât o etichetă prin care facem referire la starea noastră naturală pe care am uitat-o. Asta fiindcă pendularea între opușii imaginați, atunci când se crede în iluzia dualității, nu apare decât în cazul în care omul este cufundat în visare și a uitat esența a ceea ce este el în mod fundamental. Numai când apare identificarea cu corpul sau mintea, se poate pendula între opuși. Când apare identificarea ca fiind Conștiința, orice pendulare dispare. Fiindcă se recunoaște clar faptul că dualitatea este o iluzie. Opușii fac loc trăirii Întregului. Ori atunci când Întregul este trăit, nu mai ai între ce să pendulezi.
Aceste idei par însă pentru minte niște filosofie ieftină detaliată în cuvinte pompoase. Intenția din spatele articolului nu este alta decât aceea de claritate. Așa că în continuare se va oferi un exemplu foarte simplu și clar. Exemplu ce are menirea să îi mai ia posturii de observator din aura de „imposibil” și să o transleze înspre ceva mai ușor de acceptat.
Există o impresie generală că această postură de observator ar fi ceva extraordinar și deosebit. De fapt însă, toate aparențele rămân fix la fel ca înainte. Tot ceea ce ar fi fost trăit dacă postura de observator nu ar fi fost prezentă, este și va fi în continuare trăit. Ceea ce diferă este perspectiva sau identificarea care se duce cu câteva niveluri mai în spate.
Există o povestioară care zice că un călugăr zen care atinsese iluminarea a fost întrebat cum era viața lui înainte de iluminare și cum este viața lui acum că este iluminat. Iar răspunsul lui a fost cam așa: „Înainte de iluminare făceam curat, mergeam în pădure și căutam lemne, căram lemnele și le puneam pe foc. După iluminare, fac curat, merg în pădure și caut lemne, car lemnele și le pun pe foc”.
După cum poate și cititorul observa există o diferență colosală, nu-i așa? 🙂
Ideea este că viața și potențialitățile curg oricum prin ele însele în baza puterii intenției. Intenție care este aleasă direct de către câmpul Conștiinței. Ceea ce se întâmplă, se întâmplă. Viața curge. Diferența colosală este dată de identificare. Întrebarea de bază este: „Cu ce mă identific?”. Fiindcă în a face curat, se poate mătura aceeași prispă sau se poate aspira în aceeași casă. Gesturile și procesul arată fix la fel. Dar una este ca aceste gesturi să fie făcute crezând că există un tu care face acele acțiuni. Și cu totul altceva este ca acele gesturi să fie urmărite cunoscut fiind faptul că toate acțiunile apar spontan prin ele însele.
Una este ca pusul pe foc să fie urmărit și observat ca având loc. Și cu totul altceva este să crezi că există un tu care pune pe foc și să te identifici cu acele acțiuni crezând că un „tu” le face. De fapt aceasta este diferența. Acțiunea este fix la fel. Evenimentele, gesturile și chiar și emoțiile experimentate sunt fix aceleași. Diferența este dată din răspunsul la întrebarea: „Cine sunt eu de fapt? Și din conștiința cărui fapt este experimentată o relație cu evenimentele și situațiile?”.
Răspunsul la întrebarea: „Cine sunt eu?” este: „Conștiința”? Sau este: „Eu sunt eu, persoana, individul”?. Aceasta e singura diferență. În rest nu este nicio diferență.
Și acesta este motivul pentru care postura de observator nu îți răpește nimic din Viață, ci doar îți dă. Fiindcă adevărul nu răpește și nu ia niciodată nimic. El doar dăruiește. Și cu cât mai aproape de adevăr își dă voie cineva să fie, cu atât mai multă iubire autentică trăiește. Și asta pentru că în mod fundamental, adevărul, iubirea și Viața sunt unul și același lucru.
Aceeași idee poate fi transmisă și prin imaginarea urmăririi unui film în sala de spectacole. Una este să privești acel film identificându-te total cu el. Atunci țipi la actori, te enervezi, te bucuri când reușește ceva cel cu care tu ții, și așa mai departe. Și asta pentru că te vezi drept un „tu” în acțiune. Și cu totul altceva este să privești înspre ecran, știind că e vorba de un film în care joacă niște actori.
Știi ce e interesant la acest exemplu? Va curge filmul altfel în funcție de identificarea ta? Va curge filmul altfel în funcție de dacă tu te consumi țipând la actori sau îl privești știind că ești un spectator? Filmul va curge la fel. Starea ta va fi însă cu siguranță alta. Fiindcă starea ta, recunoscându-te drept Conștiința însăși este cu totul alta decât starea ta recunoscându-te drept trupul, mintea sau ego-ul limitat și fals.
Exact ca și în cazul călugărului din exemplul de mai sus, tot făcutul curățeniei, mersul în pădure, căratul lemnelor și pusul pe foc sunt experimentate. Doar că acum, dacă identificarea cu ego-ul fals nu mai este trăită, toate aceste acțiuni comune sunt învăluite și impregnate de iubirea infinită a Divinului. De fapt ele erau impregnate și învăluite și până atunci de iubirea infinită a Divinului, doar că „eu”, „tu” și ego-ul în general nu permit niciodată ca această iubire să fie recunoscută. Aceasta este diferența de bază.
De asta spune și titlul acestui articol că postura de observator nu aduce indiferență și insensibilitate, ci permite iubirii să curgă. De fapt postura de observator susține apariția disponibilității de a conștientiza iubirea și perfecțiunea infinită prezente în fiecare situație de Viață.
Iubirea și perfecțiunea infinită sunt dintotdeauna aici. Sunt chiar acum și chiar aici. Atât timp cât i se dă crezare lui „eu” văzut drept corp și minte, iubirea și perfecțiunea infinită sunt greu spre imposibil de sesizat. Imediat ce apare recunoașterea ca fiind însăși câmpul Conștiinței și recunoașterea ca fiind Viața însăși, și iubirea și perfecțiunea infinită pot fi recunoscute.
Iar postura de observator la asta te duce. Te duce la a da mâna cu tine însuți cel adevărat. Cel care ești și ai fost dintotdeauna numai iubire.
De multe ori iubirea este confundată cu o emoție. Iar emoțiile sunt cele în fața cărora de foarte multe ori oamenii ajung să se închine. Numai ego-ul se poate însă închina în fața unei emoții. Ego-ul este cel care poate venera mintea. Și este și normal. Iluzia ego-ului fiind întreținută de către minte, ego-ul venerează mintea recunoscând-o drept sursă.
Mintea crează senzația că fără ea și emoțiile pe care le întreține „viața e pustiu” 🙂 De fapt însă, dacă apare încrederea în Divin și dedicarea totală în fața adevărului și iubirii, postura de observator este ca o ușă pe care o deschizi înspre trăirea unei noi paradigme. Ușă care odată deschisă te duce pe tărâmul iubirii, fericirii și bucuriei pure. Însă de această dată va fi o fericire plină de iubire sinceră și nu o fericire emoțională care nu este decât o umbră sau o mică frântură din ceea ce înseamnă de fapt fericirea. Tot emoționalul devine dintr-o dată înlocuit de o stare de prezență și beatitudine. Ești fericit și te bucuri pentru simplul fapt că ești. Pe când fericirea și bucuria emoțională au de fiecare dată un motiv și un raționament în spate.
Totul constă în disponibilitatea de a renunța la „eu”, renunțare care vine natural prin exersarea posturii de observator.
Concluzionând, tot ceea ce este necesar este dedicarea în fața adevărului și încrederea în Divin. Cu încredere în divin, postura de observator este întreținută și exersată. Iar la momentul potrivit, esența se va alege în mod natural de aparență. Beatitudinea, compasiunea și iubirea pură vor putea acompania fiecare situație de viață fiindcă observatorul conștient este acolo. Iar la o parte vor fi date doar toate programările false din minte.
De asta postura de observator nu este indiferență și insensibilitate, fiindcă de fapt aduce compasiunea, beatitudinea și iubirea profunde. Iar pentru ca exprimarea să fie și mai corectă, nu „le aduce”. Fiindcă ele nu au fost plecate undeva. Ci le permite doar acestora să fie recunoscute ca fiind dintotdeauna aici și acum.
În numele iubirii infinite dă-ți voie să te conectezi la adevăr. Iar mai apoi, acestei conectări permite-i să se dizolve recunoscându-te ca fiind însăși Adevărul și însăși Viața.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu