Bine ai venit la episodul cu numărul 3 din sezonul al 4-lea din „Cosmin-Constantin Cîmpanu Podcast”.
În episodul de astăzi vorbim despre plâns.
Despre cum am ajuns să vedem plânsul drept ceva nepotrivit, când de fapt experimentarea cu mecanismul natural al plânsului ne poate economisi efort, timp și chiar și bani.
Haide să vedem împreună din episodul de astăzi de ce plânsul este sănătos și de ce este recomandat să plângem. Atunci când ne vine, desigur.
Susține crearea, filmarea și editarea acestor episoade:
Poți asculta acest podcast și la tine în mașină sau în timp ce faci sport, pe Spotify la acest link: http://spoti.fi/3axvA3y.Podcastul poate fi ascultat și pe orice alte platforme de podcast cum ar fi Apple Podcast sau Google Podcast. Pentru a-l găsi și asculta, tot ce ai de făcut este să dai un search după: „Cosmin-Constantin Cîmpanu Podcast”.De asemenea, podcastul poate fi urmărit și video pe Facebook sau Youtube.
De asemenea, mai jos găsești transcriptul acestui episod de podcast:
TRANSCRIPT
În aceste episoade apar adesea referiri sau invitații înspre ceea ce numim tehnica Letting go. Ce uităm de multe ori, este faptul că această tehnică este pur și simplu o abilitate naturală a tuturor oamenilor. Nu este ceva ce suntem invitați să învățăm. Ci este ceva ce am știut, și suntem invitați să ne readucem aminte sau să reînvățăm.
A curge la unison cu viața, a avea încredere în Dumnezeu, și a trăi la modul cel mai total și deplin posibil tot ceea ce apare spre experimentare, este natural. Nenatural este să ne luptăm cu viața, să îi opunem rezistență vieții, să încercăm să controlăm viața, sau să reprimăm ceea ce trăim.
De asemenea, putem observa cum copiii sunt de cele mai multe ori într-o postură Letting go naturală. Poate fi observată și o atitudine impersonală fiindcă normele mentale ale identificării cu trupul fizic nu s-au cimentat încă. De asemenea, putem observa cum copiii, acum jucându-se se ceartă, plâng, iar peste 5 minute se joacă din nou ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Mintea experimentată de un adult aproape că nu poate să priceapă logic ce se întâmplă. Așa că, eventual se întreabă sau se fac niște recomandări de genul: „Păi de ce te mai joci cu Ionel?! Fiindcă tot timpul când vă jucați, vă certați, și mai apoi plângi. Nu pot să îmi explic de ce acum mergi din nou să te joci tot cu el”. Asta pentru că noi, ca adulți, am învățat să păstrăm ranchiună, și să nu curgem împreună cu viața.
În momentul în care nu curgem împreună cu viața, ajungem de fapt să acumulăm traume și energii emoționale blocante. Iar acest refuz de a curge împreună cu viața poate fi experimentat în multe feluri. Însă există o chestiune simplă, foarte des întâlnită, și care funcționează de multe ori drept o temelie a reprimării. Această temelie a reprimării o reprezintă blocarea plânsului.
În momentul în care curgem la unison cu viața, și nu îi opunem acesteia rezistență, la nivel fizic apar niște reacții naturale și normale. Printre acestea se numără plânsul, râsul și căscatul.
Începând însă de la un punct încolo, majoritatea copiilor sunt educați să își blocheze plânsul. Iar acolo unde educația de blocare reușește, reprimarea atinge cote maxime, la fel și dezechilibrele de tot felul.
De aceea, episodul de astăzi vine cu o invitație simplă, dar eficientă: „Haide să le dăm voie copiilor să plângă. Iar noi, ca adulți, să ne dăm voie să reînvățăm să plângem”.
Iar invitația nu se aplică bebelușilor care încă nu au asimilat limbajul, iar plânsul este doar o încercare de a comunica. Ci referirea este la copiii puțin mai mari care au asimilat limbajul și care plâng, de exemplu fiindcă nu primesc jucăria pe care și-o doresc, sau plâng fiindcă ar vrea ca părinții să petreacă mai mult timp cu ei, sau plâng fiindcă Ionel i-a supărat. Pe scurt, referirea este la plânsul care are legătură cu emoționalul.
Putem observa că la nivel de societate mai avem de învățat aspecte care țin de inteligență emoțională. Iar dacă intemperiile emoționale sunt multe și dese, mai apoi ca adulți avem nevoie fie de o transformare interioară profundă pentru a trăi armonia, fie avem nevoie de sute de ore de terapie. Și ne vine cam peste mână și introspecția și terapia. Așa că am putea ca în schimb pur și simplu să nu intervenim pentru a bloca și strica un proces natural de eliberare emoțională care este plânsul.
Și putem face asta, nu dintr-o postură a nepăsării, ci dintr-o postură a iubirii și ocrotirii. Putem să permitem apariția unui spațiu învăluit de iubire în care copilul să plângă, repet, nu vorbim de bebeluși, ci de copii care au asimilat limbajul, înțelegând că astfel reprimarea va fi mai mică, iar daunele interioare vor fi și ele mai mici.
Altfel, reprimarea treptată conduce la acumularea unei mari presiuni și tensiuni interioare. Iar toată această energie se adună treptat, iar la un moment dat explodează. Și explodează fie sub forma problemelor de comportament, fie sub forma dependențelor, fie chiar sub formă de boală pe trupul fizic, fiindcă majoritatea bolilor au o cauză emoțională.
Haide așadar să nu blocăm un proces natural. Pe cât posibil. Fiindcă un astfel de episod nu este decât o picătură de apă într-un ocean. Structurile care conduc la reprimarea plânsului atât la copii cât și la adulți sunt deja transpersonale. Vorbim de niște structuri bine ancorate în mentalul colectiv care au căpătat suficientă tracțiune pentru a opera aproape prin ele însele. Mecanismul este așadar bine pus în mișcare. Însă dacă el nu este conștientizat, operează din umbră și nu știm ce ne-a lovit. A-l conștientiza este primul pas pentru a-l depăși.
Iar mecanismul este foarte clar și poate fi observat foarte ușor în jur. El arată așa:
Pasul 1. Omul plânge.
Pasul 2. Oamenii din jur și structurile din mentalul colectiv aproape că se panichează în încercarea de a opri plânsul.
Și asta indiferent dacă vorbim de adulți sau copii. Fiindcă mecanismul poate fi observat punându-se în mișcare și la adulți. În relațiile de cuplu de exemplu, atunci când unul din parteneri plânge, celălalt tinde să se apuce să recomande oprirea plânsului sau să încerce proactiv să îl oprească. În acest fel nenaturalul, adică blocarea plânsului, a ajuns să pară natural. Reprimarea este la cote maxime. Iar suferința tinde să fie și ea tot la cote maxime.
Felul în care arată, pe pași, contextul recomandat de acest episod este cam așa:
Pasul 1. Omul plânge
Pasul 2. Ne reamintim că plânsul este natural și că nu înseamnă altceva decât eliberare emoțională. Eliberare emoțională care dacă nu intervine, vor interveni reprimarea și ținerea sub control a stării. Mai apoi, cu cât reprimăm mai mult, cu atât suferința și durerea devin tot mai mari, și cu atât apar mai multe dezechilibre în plan fizic, mental și spiritual.
Pasul 3. Plecând dintr-o abordare a iubirii, după ce ne-am reamintit toate cele precizate în pasul 2, facilităm contextul iubirii. Adică permitem apariția unui spațiu cât mai cald și primitor, eliberat de orice impuls al reprimării și controlului. Iar în cadrul acestui spațiu eliberarea prin plâns poate să intervină.
Oricine a plâns măcar odată în viață știe că apare ulterior senzația de „m-am răcorit”. Ei bine, aceea nu este doar o senzație. Ci simțim la propriu eliberarea. Altfel, blocând, vom simți la propriu o încărcare și o presiune din ce în ce mai mari. Și toate acestea doar pentru a păstra o imagine de om care nu plânge. Adică doar pentru a întări ego-ul.
Sunt prea bine cunoscute structurile din mentalul colectiv: „Ești băiat mare, nu mai plânge”, „Îți plângi de milă”, „Nu rezolvi nimic cu plânsul”, „Plânsul înseamnă slăbiciune” și altele precum acestea.
De fapt, cu plânsul poți economisi mult timp, bani și efort pe care te vei vedea nevoit să îi investești ulterior în terapie. Cu plânsul ești mai aproape de o postură Letting go în care curgem împreună cu viața în loc să ne luptăm cu viața. Plânsul înseamnă de fapt puterea de a fi vulnerabil și de a fi tu însuți în fața lumii, și nu slăbiciune.
Tot episodul de astăzi poate părea un soi de odă adresată plânsului. Însă din 2013 de când am dat drumul blog-ului Fii Împlinit, am interacționat cu sute dacă nu mii de oameni. Iar puțin câte puțin, lucrurile au început să se lege din ce în ce mai clar. Chiar dacă aproape fiecare om trăiește cu impresia de: „Situația mea este mai specială”, de fapt cu toții experimentăm aceleași dificultăți, și situațiile la care facem referire prin eticheta de „probleme” sunt mai asemănătoare decât credem.
Ideea pe care o transmite episodul de astăzi este una foarte simplă: „Să dăm voie copiilor să plângă, în timp ce îi ocrotim din iubire. Și să ne dăm voie nouă înșine să plângem”. Fiindcă există numai două variante. Fie învățăm să curgem împreună cu viața, adică să adoptăm o postură Letting go de cedare a controlului și fricii și de cedare a noastră la modul cel mai total și deplin posibil lui Dumnezeu.
Fie, dacă nu ne reamintim această postură a curgerii, care este naturală de fapt și specifică ființei umane, ajungem să reprimăm. Iar astfel apare suferința în toate formele sale. Suferința apare din opunere de rezistență și reprimare.
Există multe paliere pe care invitația curgerii poate fi adresată. Dar în episodul de astăzi ne-am concentrat pe cel mai simplu de înțeles dintre ele. Prin plâns eliberăm energie și curgem împreună cu viața. Așa că, atunci când ne vine să plângem, și atunci când copiilor le vine să plângă, haide să ne dăm voie cu toții să plângem. Este simplu și este cât se poate de natural.
Cam atât pentru astăzi. Iar până data viitoare îți doresc să trăiești în lumină, adevăr și iubire.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu

