
Se poate observa ușor că, atunci când structura inexistentă numită ego se simte atacată, scoate la înaintare două arme. Tot ceea ce știe să facă ego-ul este să se contreze, lupte și să demonstreze cu orice preț că are dreptate. Iar pentru asta sunt folosite de obicei armele cele mai la îndemână și care au eficiența cea mai mare în perpetuarea iluziei.
Ce se va întâmpla în continuare este că vor fi puse în lumina adevărului cele două arme. Pe rând:
1. Dualitatea
Arma dualității este foarte ușor de folosit fiindcă oricum majoritatea oamenilor sunt prinși în iluzia dualității. Așa că este cel mai simplu. Dacă iluzia dualității este deja încetățenită, antrenată și cizelată, este cel mai ușor pentru ego să o folosească.
Sunt astfel aduse imediat în discuție cele mai abominabile fapte și acțiuni care apar în existență, iar mai apoi ego-ul întreabă: „Ei, cum sunt violurile, crimele, furturile, drogurile și altele precum acestea, sunt bune, nu?”. Bunul simț va răspunde într-un mod cât se poate de corect: „Păi nu sunt bune, sunt rele”. La care din partea ego-ului va veni afirmația: „Deci vezi că binele și răul există?”.
Logic, acest raționament este corect și nimeni nu își propune să contrazică asta. Singurul aspect relevant este acela că la trăirea non-dualității sau la perceperea dualității drept o iluzie a planului în care ne aflăm, nu se ajunge logic. Mintea este în sine o unealtă duală. Deci mintea nu îți va arăta niciodată non-dualitatea. Este necesară o deschidere spre a afla ce se află dincolo de minte, moment în care non-dualitatea, în ciuda ilogicii care o caracterizează, devine clară.
Ceea ce refuză mintea și ego-ul cu orice preț este acceptarea faptului că există o singură variabilă a luminii Conștiinței, lumină care este iubirea, și lumină care animă întreaga existență.
Ceea ce refuză mintea și ego-ul să accepte este că atunci când vorbim de căldură și frig, de fapt vorbim de o aceeași variabilă care este căldura și care este mai mult sau puțin prezentă. Nu sunt două variabile, ci una. Din minte, situației în care căldura este foarte puțin prezentă, i se atribuie eticheta de frig. Asta nu înseamnă însă că frigul ar fi ceva. Frigul este doar o etichetă prin care numim într-un fel absența singurei variabile care este căldura. Nu există frig și cald, există doar diverse intensități de cald.
Ceea ce refuză mintea și ego-ul să accepte este că atunci când vorbim de iubire și frică, de fapt vorbim de o aceeași variabilă care este iubirea și care este mai mult sau mai puțin prezentă. Iubirea nu poate să nu fie deloc prezentă într-o situație fiindcă totul izvorăște în această existență din iubirea infinită a lui Dumnezeu. Din minte însă, situației în care iubirea este foarte puțin prezentă, i se atribuie eticheta de frică sau ură. Asta nu înseamnă însă că frica sau ura ar fi ceva. Frica este doar o etichetă prin care numim într-un fel absența(sau prezența într-o cantitate foarte mică) singurei variabile care este iubirea. Nu există iubire și frică, există doar diverse intensități de iubire.
Ceea ce refuză mintea și ego-ul să accepte este că atunci când vorbim de apă lichidă, gheață sau vapori, nu vorbim despre 3 substanțe diferite. Vorbim de o aceeași substanță care este apa și care este regăsită în diverse stări. Dacă nu se pătrunde dincolo de prima impresie, s-ar putea spune că gheața e gheață și apa lichidă e apă lichidă. Nu au cum să fie același lucru. Ba chiar se poate crea o iluzie a faptului că gheața și apa lichidă sunt opuse. De fapt e aceeași substanță, care este apa, și care poate fi regăsită în două sau mai multe stări.
Ceva asemănător se întâmplă și în experiența de viață. În realitate există o singură variabilă care este iubirea și care poate fi regăsită în diverse stări și intensități în Existență. Mintea și ego-ul, pentru a putea perpetua iluzia și suferința creează iluzia opușilor. Dacă există însă o minimă deschidere înspre acceptarea faptului că gheața nu este opusă apei lichide, ci că e de fapt aceeași substanță în două ipostaze, atunci iluzia dualității poate fi slăbită semnificativ.
Dualitatea este însă un obstacol fundamental în transcenderea ego-ului. Odată conștientizată drept obstacol, se poate trece mai ușor de iluzia pe care o sugerează. Iar odată ce se cedează iluzia dualității sau măcar intervine o deschidere spre a accepta că lucrurile nu sunt chiar așa cum par la prima vedere, temelia iluziei ego-ului se va destabiliza măcar puțin. Și cum orice „muncă spirituală” nu înseamnă altceva decât transcenderea ego-ului, va interveni o apropiere suplimentară de adevăr și iubire.
Ego-ul va continua totuși să folosească dualitatea asemeni unei arme împotriva adevărului. Deschiderea spre non-dualitate este de fiecare dată o permisiune acordată iubirii de a pătrunde mai mult, mai adânc și mai frumos în Existență.
2. Refuzul constant și dedicat a faptului că: Nu există niciun „eu” care să decidă între A și B
Aceasta este cea de-a doua armă foarte dragă ego-ului. Însă ea are o eficiență remarcabilă doar atunci când este folosită în tandem cu iluzia dualității. Odată ce dualitatea este recunoscută drept iluzie, restul armelor nu prea mai sunt eficiente în a perpetua iluzia, iar adevărul transpare liber și necondiționat.
Pentru folosirea celei de-a doua arme, ego-ul aduce iarăși în discuție cele mai abominabile fapte care apar în existență și zice cam așa: „Dacă un nebun vine la mine și vrea să mă omoare, <<eu>> nu ar trebui să fac nimic și nici nebunul nu ar trebui pedepsit dacă îmi dă în cap, că totul e o aducere de potențial în actualitate care se întâmplă de la Sine, nu?. Sau dacă vedem niște oameni cum se droghează, nu ar trebui educați să nu o mai facă. Că oricum tot ce se petrece e armonios. Sau dacă are loc o crimă, agresorul și victima sunt una. Victima s-a ucis singură. Ce rost mai are să pedepsim agresorul?”
Și lista de întrebări și situații expuse ar putea continua și de obicei ego-ul se asigură că lista continuă. Iarăși, ca și în prima situație, această revoltă nu se rezolvă și nici nu se poate combate logic. Și asta pentru că logic toată această revoltă este perfect corectă. Absența lui „eu” care face și drege nu este ceva logic și nu este ceva ce poate fi înțeles cu mintea. Ca și pentru trecerea dincolo de prima „armă”(dualitatea), este necesar să intervină o deschidere înspre ceea ce se află dincolo de minte pentru rezolvarea paradoxului care, în ciuda a oricât de multă bunăvoință intervine, nu va putea fi rezolvat mental și logic. Și asta pentru că mintea și logica sunt prin ele însele duale. Dualitatea este însăși combustibilul care le alimentează.
Adevărul este că invitația spre recunoașterea inexistenței și iluziei lui „eu”, nu este nici o invitație spre non-acțiune, și nici o invitație adresată cuiva de acționa într-un fel sau altul în situații dintre cele diverse.
Recunoașterea inexistenței lui „eu” este o invitație spre a recunoaște faptul că dacă cineva(agresor) atacă acel complex înspre care se făcea referire până acum ca la <<eu>>, niște acțiuni vor apărea. Probabil va apărea o formă de apărare. Asta nu înseamnă însă că <<eu>> face acțiunea. Ci acțiunea va apărea spontan și prin ea însăși, ca orice altă acțiune. Dacă are loc o crimă, probabil că ceea ce se numește agresor va fi reținut. Asta nu înseamnă însă că ar exista un <<eu>> sau un <<tu>> care face reținerea. Ci pur și simplu, ceea ce este armonios să se întâmple, va fi selectat din infinitatea de potențiale și se va experimenta.
Recunoașterea iluziei lui „eu” nu este un îndrumar de fapte și reguli. Ci este o invitație spre conștientizarea faptului că toate acțiunile, indiferent de natura lor, apar spontan. Sunt selectate de fiecare dată cele potrivite, direct de către câmpul Conștiinței însăși.
Ego-ul folosește însă drept armă refuzul acceptării faptului că: Nu există niciun „eu” care să decidă între A și B. Adevărul este că și pare foarte real faptul că ar exista un „eu” care decide dacă să aleagă A sau B. Și părând foarte real, la pachet cu iluzia dualității, cele două arme își dovedesc eficiența.
Totuși, atunci când intervine o deschidere spre non-dualitate și conștientizarea iluziei lui „eu”, intervine implicit o apropiere de adevăr și iubire. Iar articolul de astăzi nu și-a propus altceva decât să susțină, chiar și cu foarte puțin, această apropiere.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu