Eroarea de bază a Mândriei spirituale este prezumția ego-ului și pretinderea suveranității drept autor și agenție a performanței și a rezultatelor acțiunii. Pretinderea pentru recunoaștere este analogă cu un bec pretinzând credit pentru lumină, în timp ce sursa puterii sale vine de la energia impersonală a electricității însăși – David R. Hawkins
A fost observat în multiple ocazii cum cititorul acestor rânduri apreciază metaforele care oferă o corespondență pentru un concept de altfel abstract. De multe ori metafora poate susține o înțelegere mult mai simplă și eficientă a unor chestiuni de natură spirituală care tind să se prezinte drept abstracte și greu de înțeles pentru minte.
Oricum mintea este ancorată în liniar. Iar atunci când se încearcă aplicarea mecanismelor liniare, cu care este mintea obșinuită, pentru a trăi sau accesa subiectiv non-liniarul, încercarea rămâne doar o încercare. De aceea una dintre recomandările de bază este aceea de a trăi mai degrabă aceste rânduri cu și din inimă.
Metaforele oferă însă un ajutor semnificativ pentru a fi experimentat un: „aha!” asociat unui anumit concept. De aceea, după interacțiunea cu metafora becului, luminii și electricității, a fost simțită scrierea prezentului text.
Prin urmare, ne putem imagina un bec. Dacă cititorul se află într-o anumită încăpere în timpul lecturii acestor rânduri, este foarte probabil să aibă un astfel de bec deasupra capului. Mai exact pe tavanul încăperii.
Cu toții folosim această descoperire extraordinară. Și apăsând un întrerupător ne facem viața mai ușoară pe timp de noapte.
Este clar pentru toată lumea că becul, dacă nu este conectat în mod corect la o sursă de electricitate, nu poate lumina. Nu poate lumina și oferi lumină cu de la sine putere. Este nevoie de această conexiune la un câmp de putere, în acest caz la o sursă de electricitate, pentru ca emiterea luminii să intervină.
Aceasta este metafora. Hai să vedem în continuare care este conceptul spiritual pe care metafora îl simplifică.
Becul are drept corespondent trupul fizic. Iar electricitatea are drept corespondent câmpul Conștiinței. Exact așa cum electricitatea „curge” prin bec, tot așa, ne putem imagina cum Conștiința „curge” prin trupul fizic. Iar acolo unde este prezentă această curgere, spunem în termeni comuni despre acel ceva că este „în Viață”. Când Conștiința nu mai „curge” prin trupul fizic, intervine ceea ce în termeni comuni numim moarte.
Întrebarea este: „Dacă din varii motive un bec se arde, asta înseamnă că nu mai există electricitate pe planetă?”. Desigur că nu. Nimeni nu ar trage o astfel de concluzie eronată. Fiindcă știm că electricitatea oricum este și a fost din toate timpurile. Noi doar am descoperit-o, nu am creat-o. Prin urmare, atunci când un trup fizic „se arde”, în sensul că nu mai suportă ca puterea câmpului Conștiinței să treacă prin el, înseamnă că Viața dispare? Răspunsul este același ca și în cazul becului. Viața este și va continua să fie pentru totdeauna. Tot ce face Viața este că se retrage din anumite forme și animă altele. Viața nu dispare, și nu poate fi distrusă, doar își schimbă forma. Exact așa cum și electricitatea, dacă nu mai „curge” prin becul care s-a ars, va curge printr-un alt bec care este fixat corespunzător în soclul de pe tavan.
Câmpul infinit de electricitate nu este afectat de faptul că becul s-a ars. El continuă imperturbat să fie ceea ce este. Exact la fel este cazul și pentru câmpul Conștiinței.
Pentru a duce metafora însă puțin mai departe, o să ne imaginăm că acestei scene a becului înfiletat în soclu, prin care trece electricitate și putem astfel să avem lumină în încăpere noaptea, îi asociem și niște gânduri și o minte. Acum, becul de pe tavanul din casă nu are un organ numit creier pentru a interacționa cu o minte. Doar de dragul exemplificării o să ne imaginăm această relație a becului cu o minte.
Realitatea este așa cum este și este perfectă. Până când intervine mintea cu toate programele sale gunoi, preconcepții și poziționalități și începe să își dea cu părerea. În situația aceasta, dacă ar exista o minte acolo, ea s-ar apuca să spună: „Ia uite ce lumină creez eu ca bec. Sunt un bec foarte tare!” sau „Eu sunt chiar acest bec plasat pe tavanul din dormitor și sunt diferit și mai tare decât becul plasat pe tavanul din sufragerie”. Și precum acestea, alte și alte gânduri ar tot apărea și apărea. De fapt însă, tot electricitate trece atât prin becul din dormitor cât și prin cel din sufragerie.
Din identificarea cu trupul fizic întreținută de programările mentale, umanitatea a ajuns să se creadă trupul fizic și să ignore sau uite complet că de fapt este câmpul Conștiinței.
Tot din programele și gândurile pe care mintea le propune, am ajuns să spunem: „Eu fac cutare acțiune. Eu sunt gânditorul gândurilor, acționatorul acțiunilor și decidentul deciziilor.” Ori o astfel de credință a faptului că ar exista un acționator în spatele acțiunilor este la fel de falsă cum este și credința că becul, prin el însuși, ar putea lumina. Exact la fel, trupul, despre care credem noi că am fi chiar noi înșine, nu poate acționa în vreun fel dacă nu este conectat la sursă de putere. Iar acea Sursă sau câmp de putere este în cazul nostru chiar câmpul Conștiinței.
Noi suntem chiar Conștiința, dar din aroganța iluziei ego-ului ne identificăm cu individualitatea, cu trupul fizic, fiindcă acestea sunt programele care rulează în mintea colectivă și sunt receptate de fiecare creier în parte. Iar în acest fel experiența în acest plan este văzută și percepută ca un chin, ca o imensă suferință.
Prin disponibilitate, deschidere și dragoste de adevăr, se poate totuși trece peste această iluzie. Și se poate accepta că Viața în toate aspectele și subaspectele sale reprezintă un dar din partea Divinului. Și ne putem da voie puțin câte puțin să revenim la identificarea noastră adevărată cu ceea ce suntem de fapt. Adică să ne dăm voie să ne recunoaștem drept câmpul Conștiinței.
De fapt câmpul impersonal al electricității este cel care susține radierea luminii cu ajutorul, ce-i drept, al unui bec. Exact la fel, de fapt câmpul impersonal al Conștiinței este cel care susține experimentarea vieții așa cum o știm cu toate acțiunile și deciziile asociate, cu ajutorul, ce-i drept, al unui trup fizic.
Numai că noi nu suntem trupul fizic. Noi suntem câmpul Conștiinței. Este vorba de renunțarea la iluzia că becul însuși dă lumina, și recunoașterea faptului că este electricitatea din spate care susține asta. Este vorba de renunțarea la iluzia că trupul fizic însuși dă viața, și recunoașterea faptului că este câmpul Conștiinței care în mod fundamental susține asta.
Prin urmare, cititorul acestor rânduri este invitat să nu fie precum un bec care își asumă în mod fals creditele pentru lumină. Ci să se recunoască în schimb ca fiind însuși câmpul impersonal. Persoana este o iluzie. Câmpul impersonal al Conștiinței susține întreaga viață și întreaga manifestare prin radierea luminii iubirii care îi este caracteristică acestui câmp.
Recunoașterea iluziei drept iluzie și apropierea de adevăr poate interveni prin renunțarea la poziționalități, programe gunoi și prin renunțarea treptată la identificarea: „Eu sunt acest trup”. Prin cedarea pe rând a întregii lumi direct Divinului, intervine elevarea nivelului de Conștiință și recunoașterea experienței de viață drept o curgere impersonală și o transformare a non-manifestatului în manifestat, transformare susținută de Iubirea însăși.
Tu ești Iubirea, Conștiința și Adevărul. Nu te lăsa păcălit că ai fi altceva. Iar când nu te lași păcălit, intervine trezirea de parcă ar fi experimentată o altă dimensiune în care tot ceea ce este trăit este perfect și reflectă un infinit de iubire. Chiar dacă atât timp cât era crezută iluzia individualității lucrurile păreau altfel.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu