Articolul care tocmai a fost deschis și este citit acum, are potențialul de a apropia pe oricine de împlinire, pace și iubire. Ceea ce se experimentează de fapt atunci când intervine alinierea la recomandările prezentului text, este o eliberare de suferință. Suferința este de fiecare dată îndepărtare de adevăr și iubire. Însă atunci când mecanismele false, pe care diverse tipare mentale le propun, sunt recunoscute drept false, apropierea de adevăr intervine natural. La adevăr nu se ajunge printr-o deplasare. Adevărul este dintotdeauna aici și acum. Doar că este mascat și acoperit de principii și mecanisme false. Date fiind la o parte principiile și mecanismele false, adevărul se prezintă ca fiind dintotdeauna aici.
Viața, prin ceea ce este, în toate formele și expresiile sale, nu face altceva decât să reflecte iubirea infinită a Divinului. Viața, în esență, doar este. Viața este nicicum. Mintea este cea care suprapunându-se pe experiența de viață, spune despre potențialele care curg prin ele însele că ar fi în acest fel sau în alt fel.
Foarte multă suferință este experimentată în planul în care ne aflăm, tocmai fiindcă mintea intervine, și în raport cu un fenomen experimentat spune: „Sunt de acord. Îmi place” sau „Nu sunt de acord. Nu îmi place”. Această punere de acord sau împotrivă reprezintă o scindare artificială a unei realități care în esență este non-duală. Iar odată cu această scindare artificială, este experimentată iluzia dualității. Fiind trăită iluzia dualității, suferința este asigurată. Fiindcă dualitatea și suferința merg mână în mână și vin la pachet.
Aceste paragrafe introductive pot părea însă destul de abstracte. Iar mintea se poate să tindă acum să refuze principiile pe motiv că: „E prea abstract și teoretic. Eu vreau să știu concret ce și cum!”.
Așa că în continuare va fi luat un exemplu foarte simplu, dar care funcționează de asemenea și este destul de eficient în scop didactic pentru sublinierea ideii de bază a articolului.
Să spunem că un fermier are o livadă de meri. Nu foarte mulți, dar sunt totuși 25-30 de meri în respectiva livadă. Același fermier are însă și un fiu.
Într-o zi, în timp ce cei doi stăteau și admirau livada, se pornește o furtună puternică. Totul se petrece foarte rapid. Fermierul nu apucă să intervină în vreun fel. Iar doar într-un minut, jumătate din merele aproape coapte care se aflau în pomi sunt acum la pământ.
Cum este faptul sau situația care tocmai a fost descrisă? Răspunsul corect este: „În esență nicicum”.
Tatăl spune însă: „Ce dezastru. Peste 2 săptămâni intenționam să culeg merele și să le vând la piață. Acum suma pe care o voi câștiga la piață de pe urma vânzării merelor s-a înjumătățit cel puțin. Cele de pe jos pot să le dau cel mult hrană la animale”.
Fiul spune însă: „Ce bucurie. De mult voiam să mănânc un măr. Dar eu sunt mic de înălțime și nu ajungeam să îl culeg din copac. Cum nici în pomi nu îmi era permis să mă cațăr, acum îmi pare bine că pot să aleg orice măr doresc de pe jos, să îl spăl puțin și să îl mănânc”.
Așa cum ușor se poate observa, unul este „de acord/pro” ceea ce s-a întâmplat. Iar celălalt este „împotrivă/contra” ceea ce s-a întâmplat. Ego-ul se întreabă: „Care are dreptate?”. Fiindcă ego-ul știe că dreptatea se împarte și că numai unul poate să aibă dreptate. În fapt, întrebarea: „Care are dreptate?” este una eronată. Întrebarea mai corectă ar fi: „Cum este realitatea experimentată de fapt?”. Iar dacă există puțină deschidere, oricine poate observa și accepta că, de fapt, realitatea experimentată este nicicum.
Realitatea experimentată doar este. Și este ceea ce este reflectând armonia infinită a Universului.
Suferința apare fiindcă oamenii, prin intermediul gândurilor, se pun de acord sau împotriva a ceea ce este experimentat.
Odată cu disponibilitatea cuiva de a observa realitatea pur și simplu așa cum este și nu așa cum pare să fie, mare parte din suferința experimentată dispare. Se evaporă pur și simplu. Fiindcă suferința nu a fost niciodată acolo drept ceva real. Ci a fost experimentată printr-o distorsionare falsă a realității.
Dacă exemplul cu fermierul, livada și fiul său nu a fost totuși suficient de satisfăcător, în continuare se va mai lua un exemplu. Iar acest al doilea exemplu este cel al unui meci de fotbal.
Să spunem că o persoană este pro echipa A și împotriva echipei B. Iar o a doua persoană este pro echipa B și împotriva echipei A. Echipa A, reușește să treacă balonul prin cadrul metalic numit poartă. Iar date fiind regulile jocului, se spune despre echipa A că a înscris.
Cum este faptul că echipa A a reușit să treacă balonul prin cadrul metalic? În fapt, nicicum. Așa cum este de fapt orice potențial devenit actual.
Chiar dacă acest fapt este nicicum, ceva care pur și simplu este, se transformă sub imperiul lui: „sunt de acord/sunt împotrivă”. Cel care este pro echipa B poate să sufere cu adevărat și chiar să plângă fiindcă echipa cu care el ține pierde. Suferința va fi experimentată ca foarte reală. Însă de fapt, ceea ce se petrece pe teren nu produce suferință în mod implicit și obiectiv. Ci suferința este experimentată fiindcă au fost adoptate pozițiile pro și contra, iar odată cu asta se experimentează dualitatea. Dualitate care are ca derivat implicit suferința.
Cititorul este invitat să își imagineze că exact același potențial devenit actual este observat de o persoană care nu știe ce e acela fotbal, nu cunoaște nicio regulă și nu ține nici cu echipa A, nici cu echipa B. El va observa realitatea așa cum este ea, iar fenomenului observării nu îi va fi asociată nicio formă de suferință.
Prin urmare, antrenarea și alegerea conștientă a unei posturi de observator sau martor, poate susține semnificativ eliberarea de orice formă de suferință.
Ego-ul va riposta și va spune: „Păi ce fel de viață este asta în care doar observi și nu ești nici pro nici contra. Nu mai are niciun farmec! Nu vreau să trăiesc așa! Plus că dacă doar observ înseamnă că nu mai fac nimic. Devin pasiv și ajung vai de capul meu”.
Acesta este însă doar felul în care ego-ul distorsionează adevărul. A fi observator nu înseamnă că cineva nu mai face nimic și doar stă. Și nici viața nu își pierde farmecul. Ci antrenarea posturii de observator înseamnă că aceleași potențiale și experiențe vor fi trăite însă suferința nu va mai fi implicată. Când suferința nu mai este implicată, armonia infinită a curgerii vieții poate fi recunoscută în tot și în toate. Viața se va prezenta și mai fermecătoare și plină de adevăr și iubire, și nu anostă, așa cum i se pare ego-ului că ar fi viața dintr-o postură de observator care nu este nici pro nici contra. Cititorul acestor rânduri nu este invitat să creadă toate acestea implicit. Experimentează și o să vezi cum te simți.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu