Ultimele articole scrise pe blog s-au concentrat în special pe iluzia ego-ului, iluzie a ego-ului care este de fapt iluzia că ar exista un acționator în spatele acțiunilor, un decident în spatele deciziilor sau un gânditor în spatele gândurilor.
Ego-ul este în același timp și o reflexie a înamorării în raport cu mintea și a înamorării în raport cu plăcerea simțului superiorității și a împărțirii experiențelor de viață în corecte și greșite.
Fiindcă poziționalitatea de „bine-rău” este întreținută în minte, ego-ul aduce în apărarea sa următorul argument: „Dacă non-manifestatul devine manifest prin Voia lui Dumnezeu, înseamnă că este Voia lui Dumnezeu ca un om să omoare un alt om?”. Poziționalitățile din spatele acestei întrebări sunt atât de multe, încât este aproape imposibil ca un răspuns scurt și în același timp coerent să poată fi oferit.
De aceea în continuare se va indica pe rând înspre fiecare poziționalitate din spatele întrebării. Cu alte cuvinte, fiecare poziționalitate se va pune în lumina adevărului.
Mai întâi, din felul în care este pusă întrebarea, este clar întreținută poziționalitatea conform căreia Dumnezeu ar fi undeva acolo sus, iar oamenii ar fi separați de Dumnezeu și se află aici pe pământ. Dacă această poziționalitate a separării între Dumnezeu și oameni este întreținută, se ajunge la o percepție distorsionată a non-manifestatului care devine manifest prin Voia lui Dumnezeu. De fapt Dumnezeu cuprinde atât non-manifestatul cât și manifestatul. Nu există astfel niciun loc unde Dumnezeu să nu fie. Prin urmare Dumnezeu nu este separat de oameni. Ci este în interiorul fiecărui om, la fel cum este și peste tot în jur. Dumnezeu este în același timp imanent și transcendent.
Mai apoi, din felul în care este adresată întrebarea, este clar întreținută poziționalitatea conform căreia separarea este o realitate și nu o iluzie. Se vorbește despre un om care omoară un alt om. Când de fapt ceea ce în limbaj comun se numește „un om” și „alt om” este animat de același substrat energetic fundamental care animă toate formele. Formele sunt distincte, nu și esența care le animă. Deci substratul fundamental al existenței se experimentează și privește înspre el însuși.
O a treia poziționalitatea clară care se află în spatele întrebării este aceea a dualității „bine-rău”, poziționalitate ce atribuie eticheta de „rău” unei crime. De fapt potențialele care devine actuale, doar sunt. Mintea este cea care creează atât iluzia individualității cât și iluzia dualității. Dualitatea apare atunci când se crede că Puterea infinită a binelui, iubirii și dumnezeirii ar avea un opus. De fapt Dumnezeu, iubirea și adevărul nu au un opus. Dumnezeu nu poate să fie non-Dumnezeu. La fel cum nici iubirea nu poate să fie non-iubire.
O a patra poziționalitate care se află în spatele întrebării este aceea că situațiile de viață ar da prin simpla lor rulare suferința asociată. Suferința nu apare însă ca asociere implicită a non-manifestatului devenit manifest. Ci suferința apare din stratul mental(minte), opunerea de rezistență, și ego(credința în individualitate). Dincolo de minte nu poate exista niciun fel de suferință. Suferința este parte din iluzie și este întotdeauna falsă. Suferința nu are nimic de-a face cu adevărul și iubirea.
Prin urmare răspunsul la întrebarea: „Cum a putut Dumnezeu care este iubire infinită să creeze o lume care conține suferința?” este: „Nu a făcut-o”. Suferința apare ca iluzie din minte și este o rezultantă a poziționalităților, ego-ului și opunerii de rezistență. Suferința nu este ceva real, chiar dacă poate să pară mai mult decât 100% reală.
Când toate aceste patru poziționalități sunt recunoscute drept poziționalități și este înțeleasă iluzia din spate, întrebarea dispare din Conștiință. Pur și simplu în contextul acceptării acestor patru poziționalități drept poziționalități, întrebarea: „Dacă non-manifestatul devine manifest prin Voia lui Dumnezeu, înseamnă că este Voia lui Dumnezeu ca un om să omoare un alt om?” nu mai necesită un răspuns fiindcă nu mai apare din capul locului.
O altă proiecție intersantă a ego-ului zice așa: „Dacă nu există un acționator în spatele acțiunilor, un decident în spatele deciziilor sau un gânditor în spatele gândurilor, de ce să nu comit o crimă?”.
Pentru a potoli puțin pornirea ego-ului care îl face să lanseze această întrebare pentru a se autoapăra, drept răspuns, se va adresa o altă întrebare: „Cine să comită o crimă?”. Când este adresată întrebarea: „Dacă nu există un acționator în spatele acțiunilor, un decident în spatele deciziilor sau un gânditor în spatele gândurilor, de ce să nu comit o crimă?”, ceea ce spune ego-ul de fapt este: „Dacă nu exist, de ce să nu comit o crimă?”. Păi dacă nu exiști, cum să comiți o crimă? Dacă nu exiști, nu exiști.
Concluzia este așadar aceea că atunci când este cu adevărat recunoscut ego-ul drept iluzie, în manifestare nu poate să apară decât ceea ce în termeni duali primește eticheta de „bun”, „frumos”, „plăcut”.
Numai atunci când ego-ul nu este recunoscut drept iluzie, pot apărea crimele și toate atrocitățile la pachet cu tot ceea ce este profund abominabil în existență. Deci nu recunoașterea ego-ului drept iluzie dă abominabilul și absența responsabilității și imoralitatea, ci tocmai luarea iluziei ego-ului drept adevăr conduce la abominabil și imoralitate.
Este drept însă că tentațiile și capcanele asociate evoluției spontane a Conștiinței nu pot și nu ar trebui să fie ignorate. Există maeștri care au ajuns să își manipuleze și să profite de pe urma discipolilor având drept motiv pentru asta logica conform căreia nu există un acționator în spatele acțiunilor. Aceasta este una din marile capcane la care se poate ajunge, iar maestrul decade. O altă capcană majoră este tentația maestrului de a „deține” puterea infinită a lui Dumnezeu dând însă iubirea la o parte iubirea văzând-o drept o limitare.
Toate acestea și multe altele sunt capcane reale. De aceea căutătorul spiritual are datoria de a aborda evoluția smerit, cerând ajutorul lui Dumnezeu de fiecare dată când confuzia apare. Nu există un „tu” care caută evoluția spirituală sau iluminarea, ci acest proces se desfășoară ca o calitate impersonală a Conștiinței însăși. Iar atunci când iluzia ego-ului se evaporă cu adevărat, nu ceea ce se numește rău strălucește în Existență ci lucrurile stau fix pe dos. Cât timp iluzia lui „eu” este crezută, ceea ce se numește rău strălucește în Existență, când „eu” este recunoscut drept iluzie, armonia este recunoscută în tot și în toate.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu