Există o credință generală care derivă din minte și logică și care spune că acceptarea și iubirea blochează progresul, evoluția sau dezvoltarea. Asta în timp ce adevărul profund e acela că tocmai iubirea și acceptarea susțin progresul, evoluția și dezvoltarea.
Mintea și logica spun: „Bun, să zicem că mă iubesc și mă accept fix așa cum sunt. Dată fiind situația de fapt, de ce aș mai face ceva? De ce aș mai încerca să corectez un defect la mine?! Sau de ce să mai fac orice altceva?! Oricum mă iubesc și mă accept așa cum sunt. Prin urmare nicio acțiune nu mai are rost.”
Aceasta este însă aceeași minte care o să se plângă că lucrurile merg greu, că sunt necesare eforturi colosale pentru ca lucrurile să se miște în direcția armoniei și altele precum acestea.
De obicei, iubirea și acceptarea sunt combătute, fără însă ca disponibilitatea de a le experimenta să fi intervenit. Fiindcă după ce experiența intervine, apare imediat și conștientizarea, poate șocantă la început, conform căreia iubirea și acceptarea sunt de fapt putere infinită. Și intervine conștientizarea conform căreia, tocmai faptul că iubirea și acceptarea erau blocate, făcea ca lucrurile să se miște greu, și să fie necesare eforturi colosale și foarte multă suferință.
Fenomenul care are loc e acela că prin acceptare și iubire, situația de fapt poate fi văzută și percepută cu claritate. Ce suntem noi învățați să facem este să ne luptăm cu starea de fapt. Tindem să opunem rezistență clipei „acum” prin pendularea între un trecut și un viitor care nu există decât în minte. Suntem învățați că prin luptă și zbucium putem zdrobi toate obstacolele care ne apar în cale. Iar mai apoi, lupta și zbuciumul nu fac decât să întrețină suferința.
De fapt nu opoziția și lupta cu ceea ce este reprezintă soluția armonioasă. Armonia derivă din iubire și acceptare. Iar a iubi și accepta ceea ce este, înseamnă multe lucruri, dar nu înseamnă sub nicio formă delăsare, inacțiune sau pasivitate. De fapt, atunci când iubirea și acceptarea sunt invitate în viețile noastre, putem vedea și percepe lucrurile așa cum sunt, non-judecativ. Totul tinde să se prezinte clar. Iar esența fiecărei manifestări și mărturisirea fiecărui potențial devenit actual, devin cursive și clare. Din această postură, dacă anumite acțiuni sunt într-adevăr necesare, ele devin clare și ușor de întreprins. Din aceeași postură a iubirii și acceptării, intervine de fapt o deschidere și mai mare înspre miracolul numit Viață. Iar acolo unde eventualele acțiuni sau eforturi nu sunt neapărat necesare, poate începe mărturisirea unui fenomen perfect natural, dar uitat.
Iar acesta este fenomenul sincronicităților și al lucrurilor care tind să se rezolve de la Sine. Oricât de ciudat ar părea pentru minte și logica asociată acesteia, multe lucruri aparent de nerezolvat, sau care în aparență necesită eforturi colosale, pot să se armonizeze spontan. Fiindcă acesta este efectul iubirii și acceptării care radiază din non-liniaritate.
Noi suntem una cu întreaga Viața. Dar am ales să credem mintea și să credem despre noi că am fi limitarea. Am ajuns să credem despre noi că am fi trup fizic sau că am fi indivizi/persoane.
De fapt, atunci când se merge și mai în profunzime pe această invitație a iubirii și acceptării, poate să apară întrebarea: „Dar totuși cine este acest <<eu>> care se iubește și acceptă?” Iar dacă întrebarea este adresată cu suficientă deschidere, iubire și acceptare, răspunsul va fi primit în dar. Iar starea asociată este dincolo de orice își poate imagina mintea. Dincolo de cuvinte, se va prezenta un răspuns asemănător cu: „Eu sunt de fapt Iubirea însăși. Eu sunt câmpul Iubirii care se recunoaște pe el însuși ca atare”. Fiindcă în mod într-adevăr profund, dragostea pentru cunoașterea esenței ne poate oferi în dar și conștientizarea că noi suntem de fapt Iubirea însăși. Iar faptul că nu simțim sau nu simțeam asta nu este decât un rezultat al blocajelor, limitărilor și poziționalităților din minte.
Pentru o viață întreagă poate, au fost experimentate lupta, suferința, neacceptarea și încercarea de corectare a diverselor neajunsuri prin foarte mult efort și chin. Prezentul text nu este altceva decât o invitație. Textul care este acum parcurs nu obligă și nici măcar nu recomandă. De asemenea, nu există niciun fel de simț al posesivității față de ceea ce este scris. La fel cum nu există niciun fel de dorință de a apăra cele scrise. Ceea ce este citit se cere așadar văzut asemeni unei invitații.
Cititorul este invitat să se întrebe dacă are ceva de pierdut. Dacă situația actuală se prezintă cu foarte multă suferință, efort și chin, nu există nimic de pierdut dacă este măcar experimentată o altă cale. În cel mai rău caz nu funcționează. Și atunci suferința, efortul și chinul se vor menține. Există totuși și posibilitatea ca această altă posibilă cale să funcționeze și să vină la pachet cu mai multă armonie.
Care este de fapt invitația? Invitația este aceea de a ne iubi și accepta așa cum suntem. Există o infinitate de variabile care sunt procesate de către Universul însuși. Iar după toată această procesare care are loc instantaneu, un anumit potențial devine actual chiar acum. Rezultatul acestei „procesări” pe care o face Universul este mult prea complex pentru ca o minte limitată să îi poată înțelege dedesubturile. Ce putem ști totuși, iar maeștrii spirituali ai omenirii au lăsat indicii în această direcție, este faptul că totul se petrece în cel mai armonios mod.
Iar dacă noi ne dăm voie să ne deschidem cu iubire și acceptare, și ne dăm voie ca în loc să ne luptăm și să ne opunem față de ceea ce este, să acceptăm în primă fază toate cele ce apar în viețile noastre, asemeni unor daruri primite de la Dumnezeu însuși, armonia stă să bată la ușă.
Atunci când plecăm din iubire și acceptare, dacă sunt acțiuni de făcut, ne vom simți inspirați să le facem, iar dacă nu sunt acțiuni de făcut, vom putea fi martorii miracolului numit Viață.
Atunci când plecăm din iubire și acceptare, totul devine clar, iar senzația este aceea că un văl se ia de pe ochi, iar realitatea subiectivă experimentată este parcă radiantă cu o aură aparte.
Atunci când plecăm din iubire și acceptare, curgem împreună cu Viața, iar asta ne pune în postura de a ne fi mult mai ușor să recunoaștem că noi de fapt suntem câmp și nu limitare. Să recunoaștem că de fapt noi am fost și suntem dintotdeauna Iubirea și acceptarea, doar că temporar uitasem asta.
Iubește-te așadar și acceptă-te așa cum ești. Iar mai apoi fii gata să te bucuri de armonia infinită care se prezintă în fața ochilor. Din iubire și acceptare, în numele Divinului, viața poate fi trăită cu deschidere, în prezent, cu calm și răbdare, recunoscând armonia din tot și din toate.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu