Imaginează-ți un pacient care urmează să fie operat. Pacientul este însă alergic la anestezic. Așa că nu poate fi anesteziat. Pacientul este încrezător în ceea ce urmează să experimenteze fiindcă este familiar cu o anumită tehnică spirituală.
Bisturiul începe să taie așadar în carne vie. Durerea este sfâșietoare. Însă numai pentru puțin timp. Fiindcă tehnica este aplicată iar pacientul este „înălțat” într-o stare beatifică de dincolo de fizic. Operația continuă fără probleme, iar durerea nu este deloc chinuitoare. Beatitudinea asociată experienței este atât de intensă, încât durerea aproape că nu mai este deloc acolo.
În același moment în care pacientul experimentează operația pe viu, este reamintită o secvență dintr-o viață anterioară. De această dată, cel care acum era tăiat și operat pe viu a străpuns cu sabia un adversar. Prin urmare, experiența operației pe viu este contextualizată și recunoscută ca necesară. Se curăță astfel niște karmă. Iar fiindcă este cunoscută o anumită tehnică spirituală, durerii nu i se opune rezistență, iar totul poate fi experimentat cursiv și armonios.
Operația se încheie cu succes. O operație făcută „pe viu” care ar fi făcut majoritatea oamenilor să se înconvoaie de durere sau eventual să leșine, se transformă într-o confirmare a faptului că dacă nu opunem rezistență și nu ne luptăm cu momentul acum, putem să curgem împreună cu momentul în numele binelui cel mai înalt.
Numele pacientului este David R. Hawkins. Iar povestea este relatată de el cu nenumărate ocazii. Numele tehnicii este „Letting Go” sau „Metoda Sedona” care sunt în esență una și aceeași tehnică.
Povestea pare să conțină un anumit grad de senzațional sau incredibil. Iar în funcție de cine o aude, reacțiile sunt multiple. Ele pleacă de la: „Nu cred asemenea baliverne” și ajung până la: „Dacă există o astfel de metodă sau tehnică pe suprafața pământului, aș vrea să o învăț și eu să văd dacă într-adevăr funcționează”.
Așa cum se întâmplă și în viață, privim înspre exact același fenomen și vedem lucruri diferite. Din această poveste, în acest moment se simt a fi extrase două învățăminte sau recomandări. Acestea sunt:
1. Karma nu e pedeapsă, e iubire
Una din invitațiile adresate studentului spiritual este aceea de a se ceda la modul cel mai total și deplin posibil lui Dumnezeu. În cultura cu care suntem obișnuiți, această cedare este reflectată de: „Facă-se Voia Ta”.
Este însă relevant de înțeles că Voia lui Dumnezeu nu este concepută să satisfacă dorințe individuale. Ci, Voia lui Dumnezeu este însăși configurația karmică a întregului univers.
Prin urmare, dacă Dumnezeu este iubire, iar Voia Sa este configurația karmică a întregului univers, atunci înseamnă că și karma este iubire, și nu pedeapsă.
În mod legitim însă, dacă se ia în considerare o procesare mentală logică a ideii de karmă, ea tinde să fie interpretată sub forma unei pedepse.
Prin referire la povestioara de la începutul articolului, mintea poate să spună: „Păi înseamnă că Hawkins a fost pedepsit fiindcă a străpuns un om cu sabia, și a trebuit să plătească pentru asta printr-o operație pe viu și o tăiere cu bisturiul fără anestezie”.
Logic e corect. Însă deschizându-ne înspre un context mai larg, este eronat. Și este eronat fiindcă, karma izvorăște din iubirea infinită a lui Dumnezeu. Karma nu este pedeapsă.
Iar pentru ca lucrurile să fie clare, contextualizarea înspre care suntem invitați sună după cum urmează. Noi suntem aici pentru a evolua. Evoluția este un fenomen ușor observabil. Pentru a evolua este necesar să dăm la o parte blocajele care ne țin în loc. Ei bine, o astfel de energie karmică ne poate ține în loc. Prin urmare, din iubire, Dumnezeu ne dă voie să experimentăm o operație pe viu de exemplu, pentru a putea evolua și a depăși respectivul blocaj karmic. Karma este așadar iubire și nu pedeapsă. Iar dacă ne deschidem înspre o astfel de contextualizare, vom putea relaționa cu conceptul mult mai armonios și dintr-o apropiere de adevăr.
2. Opunerea de rezistență și lupta sunt cele care conduc la suferință
Nicio experiență, indiferent de natura ei, nu are încorporată suferință în mod automat.
Și aici intră inclusiv povestioara de la începutul articolului. În mod normal, majoritatea oamenilor ar fi ales lupta într-o astfel de situație. Majoritatea oamenilor ar fi încercat să controleze atât experiența cât și durerea. Schepsisul este că atunci când nu mai opunem rezistență nici durerii, nici suferinței și nici vieții în general, experimentăm curgerea, fluența, pacea, armonia și calmul.
Când ne luptăm cu durerea sau cu diversele experiențe, nu facem decât să le tergiversăm. Practic suferim mai mult prin luptă și opunere de rezistență, în loc să îi permitem situației să se rezolve de la Sine într-un mod armonios.
Dacă ne opunem durerii, doare și mai tare. Dacă îi spunem „bun venit!” durerii, aceasta pleacă. Poatea părea contraintuitiv, dar experiența este confirmată și în realitatea subiectivă și în experiența multor oameni pe care îi întâlnesc în ședințe 1 la 1.
Extrapolând, în viață, în cadrul oricărei experiențe putem să alegem să ne cedăm lui Dumnezeu la modul cel mai total și deplin posibil și să cedăm lupta, controlul și opunerea de rezistență. Amintindu-ne astfel de o putere mai înaltă care este iubire infinită și care pune toate lucrurile în ordine.
În timp ce renunțăm la a ne lupta cu ceea ce este și ne deschidem înspre vindecătoarea acceptare, avem de reținut un singur lucru. Iar acest singur lucru este acela de a renunța la luptă și de a accepta totul, în timp ce ne păstrăm însă integritatea și alegem drept intenție iubirea și adevărul.
Fiindcă altfel există o posibilă capcană sau interpretarea eronată a invitației de acceptare. S-ar putea ca mintea să spună: „Ia uite, a venit sugestia de a fura. Ia să o accept și să fur. Că doar suntem invitați înspre a accepta viața și a nu îi mai opune rezistență, nu?” Logic se prezintă din nou drept corect. Dincolo de aparența logică, de fapt astfel ar fi violat principiul integrității. Iar pentru studentul spiritual integritatea este esențială.
***
Acestea sunt așadar cele două idei pe care articolul de astăzi le propune. Ambele desprinse dintr-o mică povestioară cel puțin interesantă. Să ne dăm voie așadar să înțelegem că karma este iubire și nu pedeapsă. Și să ne dăm voie să acceptăm că opunerea de rezistență dă naștere suferinței și o face să dureze mult, pe când acceptarea și cedarea vindecă.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu
