Iubirea este non-logică. Mintea nu și-o poate explica, iar fiindcă nu o poate explica preferă să spună că nu există, sau că e o stare amăgitoare. Aproape toți oamenii cred despre iubire că este o emoție. De fapt însă Iubirea e ceea ce suntem noi în mod fundamental. Iar noi în mod fundamental nu suntem emoție ci Conștiință.
De fapt Iubirea este câmpul care dă posibilitatea emoțiilor să apară în existență. Dar nu numai emoțiilor, ci și gândurilor, trupurilor fizice, mișcărilor sau acțiunilor.
Percepția eronată care derivă din credința în faptul că iubirea este o emoție e aceea că este limitată. Prin urmare, ca orice este limitat, se crede despre iubire că s-ar termina, și că fiind dăruită rămâne tot mai puțină pentru noi.
Exact opusul este adevărat. De fapt, iubirea nefiind o emoție, și nefiind nici limitată sau logică, cu cât mai mult este dăruită cu atât mai mult și profund este experimentată. Cineva poate alege ca intenție simplă și singulară să facă totul din iubire pentru oameni și din iubire pentru Viața însăși. Dacă cineva s-ar ține cu adevărat de această recomandare ca de o practică, această chestiune simplă poate conduce la mai mult progres pe cale, decât o sumedenie de practici sau căutări mult mai complicate.
De fapt, Iubirea, Adevărul, Viața și Dumnezeu sunt sinonime. Toate aceste 4 cuvinte sunt niște etichete verbale prin care se indică înspre exact același câmp. Este câmpul care suntem noi cu toții și care conține tot ceea ce există.
Dumnezeu este iubire. Iar Dumnezeu nu este nici limitat și nici nu se termină, ci este etern. Prin urmare, și iubirea este eternă.
Partea cu „înmulțitul” iubirii din titlu este de fapt doar un artificiu de exprimare. Fiindcă de fapt nu este nimic de înmulțit. Iubirea este deja totală și completă. Este omniprezentă și fără de sfârșit. Iubirea fiind Viața însăși, dacă Viața nu poate fi distrusă, ci doar își schimbă forma, nici Iubirea nu se poate să nu mai fie. La fel cum, pentru cititorul acestor rânduri care poate afirma acum despre el că este, nu va exista niciun moment în care să nu mai fie. Frica este cea care sugerează posibilitatea non-existenței. Când de fapt Viața care cu toții suntem va fi pentru totdeauna, neputând să fie altceva decât ceea ce este. Numai identificarea cu forma și credința că „eu sunt trupul” este cea care conduce la eroarea de a crede că viața se termină.
Ce se prezintă asemeni unei neclarități destul de greu de depășit sună de multe ori cam așa: „Păi cum să nu fie iubirea o emoție?! Dacă nu e o emoție, atunci ce e?”.
Răspunsul scurt este acela că Iubirea ești chiar tu. Date fiind toate convingerile și programele gunoi, emoțiile de care ne-am atașat și multe alte energii blocante, acest „Iubirea ești chiar tu” se poate prezenta abstract, filosofic sau chiar inutil. Așa că în continuare vor fi aduse câteva clarificări.
Există un câmp al Conștiinței care a izvorât pentru prima dată din non-manifestat și care este sinonim cu Viața, Adevărul sau Iubirea. Mai apoi, din acest câmp a izvorât o minte, care este suma tuturor gândurilor, și a izvorât și materia așa cum o cunoaștem astăzi. Ceea ce suntem noi este chiar câmpul Unicei Conștiințe. Ceea ce ni se pare însă că suntem este un trup fizic limitat și efemer. Se mai poate să ni se pară că suntem emoțiile pe care le experimentăm. Sau se poate să ni se pară chiar că am fi mintea.
Este esențial de înțeles despre emoții că sunt energie mentală. O emoție apare prin acumulare de gânduri. Emoția este o formă de energie. Tot o formă de energie este și gândul.
Iubirea autentică care suntem noi toți și care este sinonimă cu Adevărul și Viața, nu este o emoție. Ci este acel câmp care a izvorât pentru prima dată din non-manifestat. Iubirea este acel „Eu sunt” interior. Acel „Eu sunt” dincolo de personal sau impersonal. Acel „Eu sunt” care se află dincolo de orice verbalizare, credință sau judecată. Iubirea este starea pură de „a fi”. Mai apoi, pentru ca viața cum o știm să se poată desfășura apare o minte și niște construcții alcătuite din atomi. Pe acest nivel sunt experimentate emoții. Iar din identificarea falsă cu „eu sunt trupul” apare și impresia că iubirea ar fi o emoție.
Fiindcă se crede despre iubire că ar fi o emoție, apare și impresia limitării, senzația că se termină sau senzația că dacă este dăruită rămân „eu” fără.
Ce se întâmplă însă cu adevărat este că atunci când Iubirea profundă este trăită și acceptată, cu cât mai mult este recunoscută și radiată în jur prin necondiționare, cu atât mai amplă, clară și puternică în trăire devine starea.
Iubirea este așadar un mod de a fi în lume. Iubirea mută atenția de pe mândria iluzorie a lui „eu am făcut” înspre recunoștința lui „Mulțumesc Doamne pentru darul numit Viață”. Aceeași stare de recunoștință fiind experimentată și față de toate subaspectele care derivă din a fi în Viață și a te recunoaște drept Viața însăși.
Recunoștința este o fațetă a Iubirii. Pe când mândria invită înspre separare, și îndepărtează așadar de Iubire. Adevărul este că iubirea nu se termină niciodată și nu se împuținează trăind-o și radiind-o/dăruind-o, ci sporește. Acest adevăr nu se cere crezut pur și simplu, ci poate fi verificat în realitatea subiectivă.
Prezentul text este așadar o simplă invitație de acceptare a Iubirii acesteia profunde care este sinonimă cu Adevărul și Viața care noi suntem. Dacă nu este trăită și recunoscută, înseamnă că i se opune rezistență. Înseamnă că încă mai există blocaje de eliberat și cedat. Fiecare cedare a unui blocaj este însă un pas în plus înspre Iubire. Prin deschidere, se poate accepta că Iubirea nu este o emoție, ci este o stare și un mod de a fi în lume. Iar mai apoi, cititorului i se urează spor la a „înmulți” trăirea în deplină conexiune cu „a fi” prin dăruire necondiționată.
Iubirea se înmulțește dăruind-o.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu