Ego-ul creează iluzia că fără el nu se poate. Sau creează fantasma conform căreia dacă apare conștientizarea iluziei ego-ului, ceva grav se va întâmpla. Gradul maxim de suportabilitate al ego-ului este observatorul sau martorul. Interesant este că după ce observatorul sau martorul este experimentat, va apărea și conștientizarea firească: „Cine este cel care observă?”. Iar odată cu asta, tot ceea ce mai rămâne este Prezența însăși, Conștiința pură.
Este esențial de clarificat în acest început de articol că ego-ul nu este ceva, ci mai degrabă un non-ceva. Există percepția conform căreia ego-ul ar fi un fel de contrucție energetică responsabilă de personalitatea individului. De fapt însă ego-ul nu există ca formațiune energetică. Tot ceea ce există este un set de gânduri din minte care creează iluzia separării și individualității. Acele gânduri care dau și întrețin această iluzie nu alcătuiesc vibrația din care este alcătuit acel „ceva” la care se face referire prin eticheta „ego”. Ci acele gânduri doar rulează și întrețin iluzia a ceva ce nu există.
Odată înțeles faptul că „ego-ul” de fapt nu există deloc ca energie, dispare și teama că s-ar întâmpla ceva rău în cazul în care percepția acestei iluzii ar interveni.
Totuși această idee cu privire la unele gânduri care întrețin iluzia a ceva ce nu există, se poate dovedi destul de abstractă. Așa că în continuare se va folosi o metaforă care dezabstractizează și ajută întrucâtva pentru o mai bună claritate.
Mintea are capacitatea de a întreține o formă abstractă. Vorbim doar de nivelul mental aici. După întreținerea acelei forme doar la nivel mental, formei i se pot adăuga caracteristici. Se poate spune ce culoare are, ce dimensiuni, și așa mai departe.
Cumulul tuturor acelor descrieri care țin atât de formă cât și de celelalte caracteristici ale formei, nu sunt altceva decât niște gânduri. Faptul în sine însă că mintea vorbește despre acea formă și caracteristicile sale, nu face neapărat ca acea formă să devină materializare energetică. Ci este vorba doar de un cumul de gânduri care vorbesc despre ceva ce nu există.
Exact la fel e și cu ego-ul. Un cumul de gânduri din minte vorbesc despre ceva ce nu există. Iar acel ceva care nu există este separarea, individualismul și distincția dintre subiect și obiect.
Ego-ul este una dintre cele mai mari iluzii ale acestui plan. Fizicalitatea(trupul) este măcar o formațiune energetică, mintea este și ea o formațiune energetică alcătuită din gânduri, dar ego-ul nu este altceva decât o amăgire întreținută ca reală de către un anumit subgrup de gânduri din minte.
Asta nu înseamnă însă că oamenii ar trebui să se războiască cu ego-ul, să îl ucidă sau îl învingă. A te lupta cu ego-ul, înseamnă continuarea și întărirea trăirii în iluzie. Cum să te lupți cu ceva ce nu există?
Totuși această foarte mare iluzie întreținută de către minte și care primește eticheta de ego, are rolul său în existență. Altfel nu ar fi apărut.
Rolul ego-ului este însă foarte puțin spre deloc înțeles. Rolul ego-ului este acela de editor al realității. Metafora cea mai bună cu privire la rolul ego-ului vine de la David R. Hawkins care descrie ego-ul asemeni ecranului de pe o cameră de fotografiat sau filmat modernă.
Ceva se întâmplă în fața camerei, iar pe acel ecran apare cu o fracțiune de secundă întârziere o porțiune din ceea ce s-a petrecut în fața camerei. Dacă te uiți cu ochiul liber ai zice că ceea ce arată ecranul se petrece simultan cu însăși realitatea din fața camerei. De fapt însă, există un mic defazaj acolo.
Fiindcă iluzia este aceea de a ne crede „ecranul de pe cameră”, avem senzația că „eu” face și că „eu” drege. De fapt acțiunile, gândurile și evenimentele apar spontan și prin ele însele din vid. Când iluzia ego-ului este dată la o parte, se poate considera că acel defazaj între „ecranul de pe camera video” și realitatea însăși nu mai există. Tot ceea ce mai rămâne este Conștiința pură sau starea de zero limite.
Ego-ul mai poate crea uneori teama elevată a lipsei de asumare. Raționamentul sună cam așa: „Păi dacă <<eu>> este o iluzie și totul apare oricum spontan în existență, atunci <<eu>> pentru ce mai sunt responsabil? Înseamnă că pot face orice, fără a-mi asuma responsabilitatea pentru asta, fiindcă oricum nu există un <<eu>> care să aleagă.”
Acest raționament nu este însă decât o carte pe care o joacă ego-ul pentru a instaura frica. Adevărul este că atunci când „eu” este văzut cu adevărat și deplin ca iluzie, intervine o asumare de responsabilitate totală pentru întreaga umanitate și pentru toate ființele vii. Dacă tot ceea ce a mai rămas este experiența Conștiinței pure, totul intră în responsabilitatea acelui câmp infinit al Conștiinței.
Cât timp „eu”(iluzia individualității) este acceptată ca adevăr chiar și numai puțin, asumarea de responsabilitate este întotdeauna limitată. Ego-ul fiind limitat, își poate asuma responsabilitate limitată. Când inexistența ego-ului este recunoscută, Conștiința însăși fiind un câmp infinit, apare și asumarea de responsabilitate 100%. Faptul că în absența lui „eu” ar dispărea asumarea responsabilității, este un artificiu al aceluiași „eu” care dorește păstrarea iluziei. Ego-ul oricum prin însăși natura lui dă vina pe oricine altcineva. Ego-ul oricum nu își asumă. Dar pus față în față cu adevărul, devine dintr-o dată mai elevat în obiecții și spune: „Păi dacă <<eu>> nu mai exist, cine își asumă responsabilitatea?”. Responsabilitatea este a Vieții însăși care radiază iubirea dumnezeirii de peste tot și prin toate. Iubirea în diverse stări și etape curge dinspre, înspre și prin viață. Timpul este o iluzie. Iar mintea este o unealtă extraordinar de utilă. Cu toate acestea adevărul profund se află întotdeauna dincolo de mașinațiunile minții. Viața pur și simplu este, iar toate situațiile sunt egale ca importanță. Ca rezultat al complexității infinite a Universului, Viața pur și simplu este și radiază iubire.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu