”Ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost să mă gândesc la cum ar fi viața mea dacă dintr-o dată aș deveni un om al străzii. Aș putea trăi pe plajă și aș dormi sub stele în fiecare noapte. Aș putea lucra să îmi îmbunătățesc abilitățile sociale. Aș putea învăța să devin mai bun la pictură. Aș avea foarte multă libertate. Aș putea învăța limbi noi de la alți oameni ai străzii. Aș putea merge în biblioteci să citesc. Aș putea medita și alerga în fiecare zi. Aș putea scrie o carte despre experiență. M-aș putea oferi voluntar pentru a lucra să ajut oamenii. Imediat am realizat că, dacă nu aș avea nici un ban, eu tot aș putea trăi o viață destul de frumoasă. Ar fi în puterea mea să fac acest lucru.” – Steve Pavlina
Când am citit prima dată paragraful de mai sus, m-am simțit de parcă mi-am luat o palmă peste față, sau de parcă am făcut un duș cu apă rece. Este o diferență atât de mare între ceea ce spune Steve și ceea ce fac oamenii care pierd totul încât paragraful poate părea un nonsens.
Omul are câteva milioane de dolari în cont, și ai putea spune că din vila lui călduroasă, așezat lângă șemineu, îi este ușor să emită niște aberații. Paragraful are însă un substrat care deschide ușa abundenței. El ne oferă pilula magică a fericirii continue.
Îmi vine în minte imaginea oamenilor care au pierdut tot în urma inundațiilor de acum câțiva ani. Tot ceea ce au agonisit în 40 sau poate 50 de ani, au pierdut într-o singură zi. Au rămas fără nimic iar pe fețele lor se citea disperarea. Acum să îl aduc pe Steve în România să le explice cum pot ei învăța o limbă străină de la alți oameni ai străzii care vorbesc mai multe limbi. Ar fi interesant nu? Înțelegi de ce am simțit paragraful ca un duș cu apă rece. Totuși, mesajul este unul cu care rezonez complet. El este dovada vie a faptului că fericirea unui individ este numai și numai în interiorul său.
Casa pe care o ai nu te poate face fericit. Banii pe care îi ai nu te pot face fericit. Tu poți fi fericit numai dacă alegi să fii.
Cu siguranță ai admirat măcar odată cerul și ai fost de părere că este superb. Dacă cineva ți-ar lua toate bunurile pe care le ai, de ce nu te mai poți tu bucura în continuare de frumusețea unui cer înstelat? Nu este cerul tot acolo? Nu ești tu în continuare în viață? Nu ești tot tu cel care privește?
Hai să îți arăt o fotografie.
Am o întrebare. Din ceea ce vezi cine ți se pare mai împlinit? Aș putea să comentez și să împărtășesc cu tine senzațiile pe care eu le-am avut atunci când am privit pentru prima dată fotografia însă cred că i-aș strica farmecul. Este suficient să o privești și vei înțelege și tu la rândul tău.
”Ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost să mă gândesc la cum ar fi viața mea dacă dintr-o dată aș deveni un om al străzii.”
Îți propun să faci și tu la fel. Imaginează-ți cât de în detaliu poți un astfel de eveniment. Acest exercițiu te apropie mai mult de cel care ești tu cu adevărat. Te-ai bucura tu pentru că neavând un acoperiș deasupra capului poți privi cerul înstelat mai des? Te-ai oferi voluntar pentru a ajuta alți oameni? Ai scrie o carte despre experiență?
Dacă atunci când ți s-ar lua toate bunurile materiale tu nu ți-ai mai găsi locul în acestă lume, este foarte probabil ca nici acum, avându-le, să nu îți găsești locul.
Bunurile materiale nu trebuie totuși respinse. De-a lungul vremurilor, toți cei care și-au dorit să evolueze spiritual au renunțat la tot ceea ce aveau, considerând că proprietățile îi rețin în această evoluție. Ei nu au înțeles însă că poți deține, fiind totodată detașat. Poți avea, dar fără a fi dependent de ceea ce ai. Poți folosi un bun fără a te identifica cu el.
Posesiunile tale îți oferă o deschidere mai mare înspre lumea senzorială.
”Unii se războiesc cu simțurile; nu își doresc altceva decât să își ucidă trupul, să nu se mai bucure de simțuri, să nu se îndrăgostească, să nu simtă ceea ce mănâncă. Aceștia sunt marii asceți; de fapt, este vorba de un fel de masochiști […]. Societatea îi consideră mari oameni, căci nu sunt preocupați de simțurile lor. De fapt nu sunt chiar atât de mari, căci simțurile sunt porțile prin care te poți întâlni cu infinitul din jur.” – Osho
De aceea îți propun doar să îți imaginezi în cel mai mic detaliu cine ai fi tu dacă ai pierde tot ceea ce deții, dacă ai rămâne doar tu sub clar de stele.
”Imediat am realizat că, dacă nu aș avea nici un ban, eu tot aș putea trăi o viață destul de frumoasă. Ar fi în puterea mea să fac acest lucru.”
Atunci când ești capabil să recunoști asta, înțelegi defapt că viața pe care o trăiești este atât de frumoasă pe cât de frumos ești tu în interior. Că în permanență ești atât de fericit cât îți permiți tu să fii, și că toate motivele pentru care să fii împlinit sunt deja lângă tine, indiferent de ceea ce ai sau nu ai, indiferent de ceea ce ai experimentat sau vei experimenta.
Cu drag,
Cosmin Constantin-Cîmpanu
