„Suntem atât de preocupați de obiectele sau aparențele pe care lumina le dezvăluie, că nu acordăm atenție luminii” – Ramana Maharshi
Adevărul este că oricât de încurcat, deprimat sau trist ai simți că ești acum, tu ești de fapt însăși lumina care a uitat temporar ceea ce este. De asta, toți maeștri din toate timpurile ne-au invitat să privim în interiorul nostru pentru a afla ceea ce suntem. De asta Iisus ne-a spus că împărăția cerurilor este înăuntrul nostru. Iar Buddha ne-a spus că ura nu poate fi cucerită cu ură, ci ura poate fi cucerită numai cu iubire.
Ura, dezbinarea, deprimarea și apatia apar atunci când dansul formelor este considerat realitatea ultimă. De fapt însă, viața cu toate aspectele sale este un dans al formelor întreținut de lumina Conștiinței. Lumina este esența a ceea ce noi suntem. Această lumină este iubirea însăși. Prinsă însă în iluzia formelor, lumina „uită” parțial cine este. Și aceasta este baza sau sursa suferinței de orice fel.
Aceeași lumină sinonimă cu iubirea nu are un opus, fiindcă dualitatea este tot o iluzie. O iluzie ce este este crezută drept adevăr atunci când mecanismul descris de primele paragrafe nu este înțeles.
Acest articol nu este altceva decât o invitație sau reamintire a faptului că cititorul acestor rânduri este lumina însăși. Iar permisiunea acordată acestei reamintiri spre a interveni, poate armoniza întreaga experiență de viață.
Ramana Maharshi a spus că fiind preocupați de obiectele și aparențele dezvăluite de lumină, uităm să mai acordăm atenție luminii. Același Ramana însă, a venit și cu metafora cinematografului care dezabstractizează acest mesaj aparent abstract despre lumina care noi suntem.
Multiple articole de pe Fii Împlinit reiau aceeași idee în diverse forme și folosind alte mesaje și metafore fiindcă în această aceeași idee stă cheia eliberării de suferință. Suferința nu este obligatorie în acest plan. Calitatea noastră de a fi oameni presupune și experimentarea suferinței. Dar asta doar până când iluzia suferinței este înțeleasă și percepută drept iluzie. După aceea, suferința se evaporă neexistând niciodată cu adevărat acolo, ci fiind numai un dans al umbrelor și aparențelelor, iar ceea ce rămâne este ceea ce noi suntem. Și rămâne o mare de iubire, pace, lumină, extaz și euforie chiar.
Pentru ca tot ceea ce pare abstract în primele paragrafe, să devină mult mai ușor de înțeles, în continuare va fi descrisă în cuvinte cât mai simple cu putință metafora cinematografului.
În metafora cinematografului există trei elemente principale:
- O sursă de lumină albă.
- Pelicula semitransparentă pe care se află diversele cadre ale filmului.
- Și un ecran pe care are loc proiecția.
Care este mecanismul? Este unul foarte simplu. Sursa de lumină este îndreptată înspre peliculă. Iar mai apoi, în baza desenelor de pe peliculă, pe ecran apar niște proiecții. Apare filmul. Știm prea bine cu toții cum este să te lași furat de un film. Intri în acțiune. Te identifici cu personajele, și este pe undeva natural să uiți de mecanismul prin care filmul este proiectat. Fiindcă trăiești acolo cot la cot cu personajul cufundu-te în poveste. Până la urmă, acesta este și farmecul unui film.
Tot ca în cazul unei astfel de proiecții de film rudimentare, și realitatea experimentată are trei elemente. Aceste trei elemente sunt Conștiința, mintea și materia.
Prin referire la metaforă, Conștiința poate fi asemănată cu sursa de lumină albă. Mintea este pelicula de film. Iar materia este ecranul pe care are loc proiecția.
Noi oamenii, am ajuns să ne considerăm trupurile fizice și să ne identificăm cu acestea. Dar asta este exact ca atunci când aflat în sala de cinematograf, are loc identificarea cu personajele. Observatorul filmului, identificat cu un anumit personaj, poate chiar să plângă în hohote când eroul proiectat pe ecran moare. Repet, acesta este farmecul filmului. Dar de cele mai multe ori, actorul în cauză este bine-merci. Este vorba de o proiecție. În realitate nu moare nimeni. Suferința în timpul filmului apare din identificare. Suferința în ceea ce numim viață de zi cu zi, apare tot identificare. De data aceasta nu este o identificare cu personajul din film, ci este vorba de o identificare cu forma, o identificare cu trupul fizic.
Ceea ce suntem noi însă în mod fundamental este un câmp de energie care se află cu câteva niveluri în spatele formei(trupului fizic). Numai că noi am uitat asta. De asta, se spunea în începutul acestui articol că articolul intenționează să funcționeze asemeni unei reamintiri.
Mergând mai departe, pelicula semitransparentă pe care se află filmul, este o metaforă pentru minte. Mintea dă într-adevăr natura realității. Dar ea funcționează asemeni unei site, filtru sau pelicule. Sită, filtru sau peliculă prin care, atunci când lumina trece, ceea ce numim în termeni comuni realitate, poate apărea și este experimentat așa cum este experimetat.
Mai încolo însă, pe un alt nivel, dincolo de peliculă și ecran, se află lumina. Iar această lumină este o metaforă pentru câmpul Conștiinței. Este exact același câmp al Conștiinței care acum câteva articole era metaforizat sub forma apei dintr-un lac. Acum cititorul este invitat să vadă acest câmp al Conștiinței asemeni unei mări de lumină. Conștiința este lumina existenței care radiază necondiționat înspre întreaga viață. Iar între Conștiință, Iubire și Adevăr s-ar putea pune semnul „=”. Toate aceste cuvinte indică de fapt înspre același câmp de energie care este lumina ce întreține dansul formelor numit experiență de viață.
Prin preocupare pentru aparențe, oamenii uită care este natura și care este esența lor, iar astfel este experimentată suferință. Natura și esența este însă aceea a luminii și Conștiinței care este iubirea și adevărul. Noi suntem adevărul, iubirea, Viața și Conștiința însăși, dar am uitat asta fiindcă ne-am lăsat furați de film. Ne-am lăsat furați de dansul formelor.
Suferința poate fi însă eliberată imediat ce intervine disponibilitatea de a se merge înspre esență. Acordând atenție luminii care noi suntem, intervine o dezidentificare în raport cu obiectele și aparențele care ni s-a părut că am fi. Odată cu asta, eliberarea de suferință intervine natural fiindcă omul își reamintește cine este. Omul își amintește că este iubire. Iar iubirea nu poate suferi. Iubirea poate doar iubi.
Cu recunoștință.
Cosmin-Constantin Cîmpanu