
Ego-ul în sens spiritual nu este același lucru cu ego-ul în sens psihologic. Pentru psihologie, ego-ul este o parte din minte. În sens spiritual, ego-ul este un non-ceva. Ego-ul este o iluzie. O iluzie întreținută de anumite gânduri din minte, dar nu gândurile în sine. În sens spiritual, ego-ul nu este o formă de energie. Ci pur și simplu nu există ca formă de energie. Gândurile de exemplu sunt ceva. Sunt o formă de energie. Ego-ul însă, în sensul de recunoaștere a cuiva drept invidualitate care este separată de Întreg, nu este o formă de energie. Este doar o impresie. Este o impresie și iluzie întreținută de aproape toată populația planetei, dar totuși o impresie sau iluzie.
Iar cu cât mai mult se crede în această iluzie a ego-ului, cu atât mai mare este suferința. Și asta se întâmplă fiindcă atât timp cât ego-ul este luat drept ceva care există și adevărat, suferința este garantată. Și cu cât mai puternic se crede în iluzia ego-ului, cu atât suferința experimentată este una mai puternică.
Noi suntem în mod fundamental Întregul Iubirii. Suntem Conștiința însăși care nu este altceva decât iubire. Dar am ajuns să ne considerăm ființe limitate. Asta în timp ce de fapt cu toții suntem o Ființă Infinită Unică.
Recitind astăzi „Transcenderea Nivelurilor De Conștiință” de David R. Hawkins, a fost privit cu alți ochi un mic fragment care a fost ușor trecut cu vederea la primele lecturi. Este vorba de un fragment în care ego-ul este prezentat asemeni unei dependențe. Imediat a fost simțit faptul că această recontextualizare a ideii de ego poate susține eficient eliberarea de iluzia ego-ului.
Intenția articolelor de pe blog-ul Fii Împlinit este aceea de a invita înspre iubire și înspre recunoașterea noastră a tuturor ca fiind însăși Iubirea și susținerea eliberării de iluzia suferinței.
Iar a recontextualiza ideea de ego și a vedea ceea ce numim ego asemeni unei dependețe poate susține armonios atât eliberarea de iluzia suferinței cât și îndreptarea sau permisiunea acordată câmpului infinit al iubirii de a pătrunde mai adânc în viețile fiecăruia dintre noi.
Ce este dependența în sens clasic știm cu toții. Este vorba despre o cedare a puterii înspre o substanță/activitate/persoană/idee cu scopul obținerii și trăirii unei plăceri imediate. Plăcere imediată care este de obicei în strânsă corelație cu simțurile fizice.
Când vine vorba de o substanță precum tutunul sau alcoolul, lucrurile sunt clare. Tutunul este inhalat. Date fiind reacțiile chimice asociate la nivelul trupului fizic, se simte o stare de „relaxare” indusă. Alcoolul este consumat. Are loc o blocare temporară a energiilor de vibrație joasă. Iar așa se poate simți o euforie temporară. Iar detalierea dependențelor poate fi extinsă spre jocuri de noroc, jocuri pe calculator, sex, shopping compulsiv, dependența de plăcerea generată de activitatea de a mânca și multe altele.
Sunt șanse foarte mari însă ca cititorul acestor rânduri, să nu fi privit niciodată înspre ego ca înspre o dependență. Totuși dacă omul își dă voie să vadă ego-ul și asemeni unei dependențe, când această deschidere intervine, cantități mari din iluzie se evaporă, iar ceea ce numim ego tinde să fie văzut mai mult drept ceea ce este. Adică drept nimic. Însă un nimic despre care credem că ar fi ceva. Iar această credință este generatoare de cantități enorme de suferință și stări de vibrație joasă.
În continuare se va detalia de ce ego-ul poate fi văzut asemeni unei forme de dependență, iar spre final vor fi descrise și care sunt 2 dintre cele mai mari blocaje care mențin și întrețin suferința și implicit iluzia ego-ului.
Prin urmare, ego-ul poate fi văzut asemeni unei forme de dependență, tot prin prisma plăcerilor asociate. Plăceri care sunt mai mult sau mai puțin evidente, dar care totuși sunt plăceri în raport cu care se experimentează atașament.
Un exemplu potrivit ar fi mândria. Numai atașamentul și credința în faptul că ego-ul ar fi ceva, poate să permită apariția mândriei. Ori atunci când cineva experimentează mândria și implicit superioritatea, există o plăcere asociată. Este plăcerea lui: „Ei nu știu ce știu eu și prin urmare sunt inferiori”. Dacă ego-ul ar fi recunoscut drept iluzie, „plăcerea” de a te simți superior nu ar mai putea fi experimentată. Prin urmare, iată că ego-ul, poate fi văzut asemeni unei forme de dependență.
În toate experiențele pe care le numim „de vibrație joasă” există asociat un anumit „suc al plăcerii”. Chiar și în boală, poate exista plăcerea asociată cu faptul că ceilalți au grijă de tine și îți oferă atenție. Chiar și în depresia profundă poate exista plăcerea de a te raporta într-un mod diferit și „original” la lume și experiența de viață. Ceea ce are asociată plăcerea de te simți special fiindcă suferi atât de tare.
Toate emoțiile și stările de vibrație joasă pleacă din faptul că ego-ul este văzut drept ceva. Faptul că ego-ul/individualitatea sunt văzute ca ceva real, reprezintă temelia suferinței. Suferință care îmbracă mai apoi toate formele prea bine cunoscute. Prin urmare, exact așa cum cineva este dependent de starea asociată inhalării de tutun, dependența de ego vine cu plăcerile ei asociate. De aceea, exact așa cum un dependent simte uneori că ar vrea să se lase, dar nu poate, studentul spiritual simte uneori că ar vrea să recunoască ego-ul drept iluzie, dar după aceea intervine o „uitare” și întoarcere la „normalitatea separării” care nu este deloc normalitate, ci este iluzie.
Recontextualizând însă lucrurile așa cum prezentul text o invită și acceptând faptul că poate fi experimentată o dependență de iluzia ego-ului, iluzia este slăbită în intensitate. Exact așa cum în cazul dependențelor, primul pas este acceptarea faptului că am fost neputincioși în fața substanței sau gestului, în cazul dependenței de ego, acceptarea faptului că nu am luat niciodată contact cu această perspectivă, poate declanșa procesul de recunoaștere a iluziei drept iluzie.
A fost afirmat cu câteva paragrafe mai sus că articolul se va încheia evidențiind 2 blocaje majore în recunoașterea ego-ului drept iluzie. Punctual acestea sunt:
- Cât timp se crede despre gânduri în general sau chiar și despre o parte dintre gânduri că ar fi „ale mele”, este foarte greu ca iluzia ego-ului să fie recunoscută. Imediat se ce acceptă că gândurile mai degrabă sunt decât că sunt „ale mele”, se elimină un mare blocaj în recunoașterea iluziei drept iluzie.
- Cât timp se crede că postura de observator sau martor în care lași non-atașat lucrurile să curgă ar însemna anost, apatie și indiferență, este la fel, foarte greu ca iluzia ego-ului să fie recunoscută. Imediat ce se înțelege despre iubire că nu este o emoție, ci este energia Vieții însăși, se înțelege și că observatorul nu vine cu indiferență sau anost, ci vine cu trăirea iubirii înșiși. Odată cu asta, un al doilea mare blocaj în calea recunoașterii ego-ului drept iluzie va fi fost depășit.
Cititorul acestor rânduri este de fapt câmpul Conștiinței însuși. Tu ești Iubirea, Viața și ești o Ființă Infinită. Dacă ai uitat asta, îți poți reaminti. Alege intenția sinceră de a recunoaște adevărul și de a trăi iubirea, iar pierzându-și din întărire, iluzia ego-ul se va diminua și estompa. Asta va susține recunoașterea ta drept ceea ce ești. Săt în puterea ta să te recunoști drept Totalitatea.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu