Prezentul text este o invitație înspre acceptare și iubire. Acceptare și iubire cărora atunci când li se permite să radieze, conduc inevitabil la experimentarea păcii și a armoniei în relația noastră cu ceilalți oameni, dar și cu viața în toate formele sale în general.
Iubirea are puterea de a dizolva programele gunoi din minte, de a șterge toate barierele și blocajele în calea experimentării noastre drept câmpul infinit care am fost și suntem dintotdeauna. Programele gunoi din minte sunt însă întreținute de către ego. Iar ștergerea programelor gunoi susține dizolvarea și disoluția iluziei ego-ului. De aceea, mintea și ego-ul ripostează în fața unei invitații a acceptării și în fața unei invitații de a le permite celorlalți să fie ceea ce sunt. Iar modalitatea cea mai eficientă de ripostă este prin a considera acceptarea tot una cu complacerea.
Există însă o diferență clară între acceptare și complacere. Cele două nu sunt deloc aceeași stare. Cele două nu sunt susținute de același nivel de conștiință. Iar diferența este simplă, dar puternică în același timp. În cazul uneia iubirea este prezentă, în cazul celeilalte iubirea este mult blocată în expresie.
Diferența de bază între acceptare și complacere este că una dintre aceste stări acceptă iubirea pe când cealaltă o respinge. Desigur, acceptarea are asociată iubirea. Iar complacerea se experimentează când iubirea este blocată în expresie.
Prin urmare, prezentul text nu invită la complacere, ci invită la acceptare. Invită la a le da voie celorlalți să fie ceea ce sunt, radiind esența a ceea ce sunt, în timp ce în tine este recunoscută iubirea infinită care ești.
Foarte multă dizarmonie relațională, dar și de oricare alt tip apare atunci când ne dorim să îi controlăm pe ceilalți. Mecanismul pleacă de fiecare dată dintr-o poziționalitate. Adică dintr-un gând fix. În absența oricăror poziționalități și atașamente de gând și minte în general, apare natural și firesc deschiderea înspre a-i accepta și iubi pe ceilalți așa cum sunt din conștiința faptului că ei nu fac altceva decât să își împlinească potențialul karmic a aceea ce sunt. Lipsa de acceptare și încercarea de a-i controla, pedepsi sau schimba pe ceilalți pleacă de fiecare dată dintr-un gând de care ne atașăm.
Mecanismul este pe cât de simplu, pe atât de des ignorat. În continuare va fi luat un exemplu. Să zicem că gândul de care este atașat cineva sună așa: „Este bine să faci sport”. Atenție! Nu discutăm despre valoarea de adevăr a afirmației. Când vorbim de o poziționalitate sau de un gând de care cineva este atașat, faptul că acel gând e adevărat sau fals nu contează. Oamenii se pot atașa atât de gânduri false cât și de gânduri adevărate. Dacă apare atașamentul, indiferent de valoarea de adevăr, acel ceva se transformă într-o poziționalitate.
Mai apoi, odată atașamentul apărut, acel atașament încearcă să se conserve așa că este promovat și apărat. De fiecare dată când un atașament este experimentat, apare și prozelitismul sau dorința de a impune celorlalți acel ceva de care noi suntem atașați.
Așa că dacă este experimentat atașament în raport cu gândul: „Este bine să faci sport”, omul care experimentează acest atașament și poziționalitate, nu va putea să îi dea voie cu calm, iubire și blândețe altcuiva să fie sedentar, să nu facă foarte multă mișcare și să nu fie interesat de activitatea sportivă în general.
Și asta pentru că apare această dorință și impuls de a vârî cumva ceea ce celălalt este și radiază, în cutia proprie a atașamentelor și poziționalităților. Imediat va apărea dorința de a-l controla cumva pe celălalt să facă și el sport. Când sedentarismul va fi conștientizat, va apărea o atitudine de respingere în cel care întreține poziționalitatea: „Este bine să faci sport”, și așa mai departe.
A fost luat acest exemplu simplu și clar pentru a evidenția care sunt ițele și mecanismul în virtutea clarității. Tocmai fiindcă ego-ul se simte amenințat de posibilitatea ca cineva să înceapă să se elibere conștient de poziționalități și gânduri fixe, tinde să refuze să accepte diferențierea dintre gândurile care apar și curg și gândurile care apar, dar în raport cu care se experimentează atașament.
Imediat însă ce se prinde această chichiță simplă care ne spune că poziționalitatea nu e neapărat un gând de vibrație joasă, ci poate fi absolut orice gând de care ne atașăm, mecanismul este ca și elucidat.
Acesta din paragrafele de mai sus este așadar un exemplu. Poziționalitățile pe care umanitatea le experimentează sunt însă milioane. Fiindcă practic în raport cu orice gând poate interveni atașamentul. Poziționalitățile blochează însă iubirea și acceptarea și sunt cele care întrețin de fapt complacerea.
Prin urmare, de fiecare dată când cititorul se observă că încearcă să îl controleze pe celălalt, îl respinge, respinge și se luptă cu diverse componente din ceea ce celălat este și radiază, poate ști sigur că este vorba de o poziționalitate prezentă în mintea experimentată, poziționalitate ce se cere eliberată.
Să le dăm voie celorlalți să fie ceea ce sunt înseamnă că nu ne mai luptăm, încercăm să îi controlăm, schimbăm sau contrazicem pe ceilalți. Fiindcă oricum o astfel de muncă este risipă inutilă de energie. Să le dăm voie celorlalți să fie ceea ce sunt, așa cum invită prezentul text, înseamnă de fapt să ne dăm voie să îi iubim pe ceilalți la modul cel deplin posibil. Să îi iubim atât de deplin până când orice iluzie a individualității și separării între noi și ei se evaporă în numele unității iubirii. Să îi iubim până când în relația cu ei ne putem menține conștienți de faptul că atât ei cât și noi suntem de fapt unul și același câmp infinit.
Dacă apare natural și firesc întrebarea: „Cum scap de poziționalități?”, cea mai eficientă unealtă cu care cititorul este invitat să se familiarizeze este tehnica Letting go.
Dă-le așadar voie celorlalți să fie ceea ce sunt. Fiindcă fiecare om își împlinește potențialul karmic a ceea ce el este. Dă-ți voie să renunți la orice dorință de a-i controla, contrazice sau respinge pe ceilalți și în schimb iubește-i. Asta va armoniza totul dincolo de ripostele și mașinațiunile minții. Fiindcă mintea va riposta și va spune: „Da, dacă cineva vine la mine să mă bată, eu ar trebui să îi dau voie să fie ceea ce este, nu?”.
Iubirea nu este logică. Iubirea este ceea ce tu ești. Iubirea adevărată este trăită atunci când minții îi sunt recunoscute limitările și se trece dincolo de ea. Așa că toate nedumeririle de genul aceleia de mai sus dispar când iubirea autentică este într-adevăr trăită. Când iubești cu adevărat tot ceea ce se întâmplă este că recunoști Divinul din tot și din toate și te recunoști pe tine însuți drept iubire. Cele mai potrivite acțiuni, gesturi și decizii aparând spontan și reflectând iubirea.
Totul este să existe disponibilitate înspre a accepta că atașamentul de gânduri conduce la suferință și că eliberându-ne de toate atașamentele mentale, vom redescoperi iubirea care suntem.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu