Împărțirea în negativ și pozitiv este o scindare duală iluzorie. Dincolo de asta însă, oamenii experimentează în fiecare zi stări. Iar pe unele dintre acestea le numesc pozitive, iar pe altele negative.
Ideea este că nimeni nu ne învață cum să relaționăm cu stările pe care le catalogăm ca negative. Iar în acest fel ajungem să reprimăm și suprimăm foarte mult. Iar toată această reprimare și suprimare, ne inhibă, ne îndepărtează de noi înșine, ne face să ne vedem drept altceva decât Ființa Infinită care suntem, și putem ajunge chiar să experimentăm probleme de sănătate sau alte disfuncții fiindcă fugim obsesiv aproape de tot ceea ce catalogăm ca negativ. Cu toate că noi încercăm să fugim, atât timp cât acele energii sunt acolo, ele vor continua să funcționeze asemeni unui blocaj în calea conștientizării și trăirii Iubirii și Adevărului.
Soluția este ca atunci când o stare stă să iasă la suprafață, să îi permitem în primul rând această tranziție spre suprafață. Iar mai apoi să o observăm non-judecativ așa cum este. Să îi dăm voie să fie. În timp ce renunțăm la orice dorință de a o schimba, controla, modifica, și la orice dorință de a o face să dispară. Adoptăm o postură în care parcă spunem că vrem „mai mult” din respectiva energie. Și avem intenția de a permite, prin observare, energiei din spate să ruleze și să se evapore.
A permite tuturor stărilor negative să curgă spre evaporare este foarte simplu. Cu toate acestea nu este comun sau obișnuit, dat fiind antrenamentul nostru de ani de zile în care am făcut altceva. Încă de când suntem foarte mici, suntem învățați să băgăm emoțiile sub preș. Dacă un copil plânge, o tendință generală este aceea de a-i distrage atenția. Mai apoi, când suntem adulți, începem să avem experiențe similare, doar nuanțate diferit.
În sensul că, dacă experimentăm o emoție puternică fiindcă ne-am despărțit de partenerul de cuplu, ne apucăm să ne uităm la un film, să citim ceva, să petrecem timp cu prietenii, să mâncăm ceva, să discutăm cu o altă persoană sau orice altceva. Singura intenție fiind aceea de a ne muta atenția de la ceea ce simțim în interior. Poate că și reușim să ne mutăm atenția. Doar că ignorarea și blocarea stării prin mutarea atenției, va face ca acea stare să persiste. Energia asociată nu va fi eliberată, ci este băgată sub preș. Iar cu cât mai mult băgăm sub preș, cu atât mai blocați și îngreunați ne vom simți în toate ariile vieții.
Soluția este una pe cât de simplă, pe atât de complicată pentru ego și minte, care întrețin niște automatisme total diferite. Soluția este să nu mai judecăm nici stările și nici pe noi înșine pentru ceea ce simțim. Să acceptăm că o emoție este pur și simplu o emoție. Iar numai opunerea noastră de rezistență este cea care face ca emoția să persiste. Când renunțăm la a-i mai opune rezistență stării, aceasta tinde să se evapore.
Recomandarea este cât se poate de simplă. Numai că sunt toate șansele ca ego-ul să spună că „nu o înțelege”, „uită să o aplice”, și s-ar putea să fie oferite chiar niște motive pentru care recomandarea este una nepotrivită.
Iar dintre aceste temeri pe care le ridică mintea, se pot remarca în special două:
1. Primul dintre ele spune că unde este atenția este și energia. Ori, dacă noi avem atenția pe acea energie negativă, asta nu va face decât să o sporească în intensitate. Fiindcă de fapt, având atenția pe ea și dorindu-ne „mai mult” din ea, vom ajunge să o întărim.
Ideea este că în cadrul acestei obiecții adevărul se împletește cu minciuna. Asta pentru că este ignorată intenția din spatele unui anumit gest sau acțiune. Fiindcă una este să facem sport dintr-o frică de boală și/sau moarte. Și cu totul altceva este să facem sport din iubire pentru trupul fizic care ne ajută să avem o experiență în acest plan.
Exact așa stau lucrurile și cu atenția și observarea stării fără a o judeca, și renunțând la a o modifica sau controla în vreun fel. Intenția noastră când facem asta este să îi permitem energiei din spate să se evapore. De asta o observăm și o trăim deplin renunțând la orice dorință de control sau schimbare. Iar atunci când ne dăm voie să observăm o emoție din această postură non-judecativă, și o acceptăm așa cum este fără să îi mai opunem rezistență, o să putem observa cum ea de fapt se evaporă. Pur și simplu nu mai persistă, ci va curge spre evaporare.
Cealaltă variantă, în care ne mutăm atenția pe orice altceva, nu va conduce la evaporarea stării, ci doar la blocarea ei. Va conduce la a băga sub preș energia asociată.
Prin urmare da, acolo unde este atenția este și energia. Dar intenția este hotărâtoare. Iar dacă observăm și trăim deplin o stare cu intenția de a-i permite să curgă spre evaporare, asta se va și întâmpla. Iar noi ne vom găsi mai aproape de noi înșine.
2. A doua teamă ține de persistența stării sau emoției. Mintea crede că dacă o să avem atenția pe o stare negativă, o să îi permitem să iasă la suprafață și o să o trăim așa cum se prezintă, acceptând-o, iubind-o, spunându-i: „Bun venit!”, și renunțând la a ne dori să o controlăm, modificăm sau schimbăm în vreun fel, starea o să persiste la infinit.
Acest lucru pur și simplu nu este adevărat. Numai Iubirea și Viața sunt eterne. Orice stare pe care o catalogăm ca negativă face parte din efemer. Așa că fenomenul care are loc este acela de rulare spre evaporare. Acea stare va rula un timp, după care vom conștientiza că toată energia din spate s-a evaporat. Iar tot ce mai rămâne este un contact mai clar, apropiat și direct al nostru cu noi înșine.
Dacă o stare ar fi eternă, înseamnă că ar fi trebuit să o simțim dintotdeauna. Cum ea are un început, înseamnă că are și un sfârșit. Și poate fi observată spre evaporare în numele Iubirii.
***
Recomandarea este așadar simplă. Atunci când apar stări de care acum fugim, putem să ne oprim din a fugi, renunțând la judecată și opunere de rezistență. Putem în schimb să îmbrățișăm starea, cedând controlul sau dorința de a face ca starea să dispară. Putem să conștientizăm că e vorba pur și simplu de o emoție și să stăm cu starea respectivă. Asta în timp ce intenția este de a-i permite energiei din spate să se evapore. Lucru care se va și întâmpla. Iar noi vom fi tot mai aproape de a recunoaște Iubirea care suntem dintotdeauna.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu