Copilul privi înspre cer și spuse: ”De ce toată lumea își bate joc de mine?”. Nu a primit însă nici un răspuns. A mai așteptat puțin și a întrebat: ”De ce nimeni nu înțelege ce simt?”. Răspunsul nu a venit nici de data aceasta, iar el a închis ochii cu speranța că în această seara v-a adormi mai repede decât în seara precedentă.

Când se făcu dimineață, numai după câteva ore de somn, începu să nu mai suporte cele două întrebări care îl măcinau de câteva zile. Părinții săi erau plecați la muncă, iar el mai avea câteva ore până să meargă la școală.

Gândurile îl paralizau așa că a decis să intre în atmosfera unui joc pe calculator pentru a putea alunga pentru măcar câteva ore cele două întrebări care nu îl părăseau de câteva zile.

După o oră în care s-a jucat la calculator iși dă seama că îi este foame așa că dă o fugă până la bucătărie unde își face un sandwich din jumătate de pâine. Se întoarce cu sandwich-ul în fața calculatorului, însă lasă firmituri de pâine pe masă și muștarul afară din frigider.

Continuă să mănânce și să se joace, însă începând să îl doară spatele decide să ia o pauză de 5 minute așa că se întinde în pat. Nu trece mult și se întreabă: ”De ce exist?” , ”Cum ar fi fost să nu mă fi născut niciodată?”. Nesuportând faptul că nu știa răspunsul se întoarce la joc.

Continuă să joace însă își dă seama că trebuia să își facă temele. Privește ceasul. Mai era o oră până când trebuia să fie la școală. Își spune: ”Poate nu o să ne controleze la teme astăzi” și continuă să se joace.

Când era deja într-o întârziere foarte mare închide calculatorul și începe să se îmbrace. Nu mai era timp pentru a spăla farfuria în care își pregătise sandwich-ul și nici timp să aranjeze pătura pe care se odihnise atunci când constatase că îl doare spatele.

A ieșit în grabă uitând să închidă ușa.

La școală a fost controlat la temă doar la matematică. A luat nota patru, ceea ce l-a făcut deja să se gândească la ce se va întâmpla când va ajunge acasă. Această notă mică l-a făcut să devină și mai trist, iar acum se întreba neîncetat :”De ce exist?”, ”Dacă există Dumnezeu cum este El de permite să sufăr atât de mult?”, ”Nu mai vreau să sufăr!”, ”Vreau să știu de ce exist!”.

Cu nota patru în carnet, știind reacția părinților atunci când vor auzi ce notă luase, starea de tristețe se accentua. Când a trecut pe unica trecere de pietoni pe care o avea de traversat își imagina cum s-ar simți dacă atunci când este roșu s-ar arunca sub roțile unei mașini:”Oare aș muri?”, ”Nu mi-ar place să nu mor și să rămân paralizat.”, ”Oare părinții mei ce ar zice despre asta?”.

Trist, însă neîmpărtășind cu nimeni asta, ajunge acasă unde tatăl său începe să îl certe instantaneu:”Cât de nesimțit poți să fii? O să se aleagă praful de tine și de viața ta!”. Copilul chiar uitase ce dezastru lăsase în camera și nu cunoștea pentru moment de ce îl certa tatăl său. Acesta îi spuse însă:”Ai lăsat casa vraiște, ai hargați care strâng în urma ta! Nu mai am cuvinte, ești un nesimțit!”.

Amintindu-și acum ce lăsase în casă atunci când a plecat, acest gând venind să înlocuiască pentru câteva secunde întrebările:”De ce exist?”, ”Există oare Dumnezeu?” singurul lucru pe care simți să îl facă a fost să se protejeze, așa că i-a răspuns tatălui său: ”Să știi că nu mă afecteză ceea ce mi-ai spus.”. ”Normal, fiindcă ești un porc și un nesimțit” îi răspunse tatăl.

După ceva timp, își anunță părinții că luase patru, iar replica tatălui a fost din nou:”Nu știu ce să mă mai fac cu tine! Nu o să realizezi nimic în viață!”

După toate acestea plecă să se apuce de învățat. Nu putea învăța nimic fiindcă gândul îi zbura neîncetat înspre întrebările:”De ce exist?”, ”Există Dumnezeu? și dacă da, de ce toți mă mint că Dumnezeu este bun, când el permite să mi se întâmple toate acestea?”

Veni si ora la care trebuia să se culce. S-a pregătit din nou de somn, însă întrebările nu îi dădeau pace să doarmă. A urmat o noapte de frământări, iar dimineață s-a trezit într-o nouă zi a vieții sale.

Copilul de care ți-am povestit sunt eu.

Au trecut 9 ani de atunci. Indiferent de vârsta pe care o ai este destul de posibil ca întrebările care pe mine m-au frământat să se regăsească și în conștiința ta. Eu am aflat că Dumnezeu este binele și iubirea infinită. Eu am aflat de ce exist și am aflat de ce mi s-au întâmplat toate lucrurile ”rele” care mi s-au întâmplat.

Astăzi stau cu sinceritate în fața ta și îți spun că Dumnezeu există. Că tu ești o ființă extraordinară prin care lumea se dorește mai bună. Că tu nu trebuie decât să îți îngădui să înțelegi ceea ce Dumnezeu încearcă să îți comunice în fiecare secundă a vieții tale.

Ești aici și citești acest articol fiindcă undeva în sufletul tău îți dorești să fii măreț. Îți dorești să îți îndeplinești scopul tău pe acest pământ, chiar dacă nu ești convins care este acesta. Iubești, experimentezi, eșuezi și te ridici din nou să înfrunți viața.

Soluția constă în a înceta să o mai înfrunți. Lasă-te pătruns de viață. Nu îți refuza gândurile, indiferent de tipul acestora. Trăiește-le deplin și trăiește deplin! Acceptă și lasă-te pătruns de sentimentele care se nasc în inima ta fiindcă aceasta este calea prin care îl poți înțelege pe Dumnezeu.

Dacă aș fi încercat să fac activități care să îmi alunge întrebările care se nășteau în conștiința mea, nu ai fi citit astăzi acest articol. Probabil aș fi fost nefericit cu viața mea banală și sătul de monotonia zilnică.

Nu știu ce încerci tu să faci cu viața ta, însă știu că eu sunt aici să îi ajut pe cei care se află în postura în care eu m-am aflat. Astăzi eu am înțeles că într-adevăr existența mea se datorează lui Dumnezeu, că tot ceea ce mi s-a întâmplat vreodată mi s-a întâmplat fiindcă eu mi-am dorit asta.

Dumnezeu este binele, iubirea și pacea infinită.

Tu exiști pe acest pământ pentru a putea simți iubirea care te înconjoară.

Nu este nimeni în jurul tău care să se fi născut dintr-un alt motiv înafară de acela de a fi iubire și de a manifesta iubire.

Cum am ajuns eu din postura omului nefericit să stau acum în fața ta făcând cele trei afirmații de mai sus? Foarte simplu. Am redus cât mai mult posibil activitățile care îmi distrăgeau atenția. Aici intră emisiuni telivizate, ieșiri cu prietenii, jocuri pe calculator, urmărirea programelor de știri etc.

De fiecare dată când mă cuprindea un sentiment de neliniște mă abțineam de la a face altceva și trăiam cât mai profund posibil starea indusă. Acela este momentul în care tu te apropii de răspuns și ai șanse foarte mari să îl și afli.

Așa că atunci când ceva îți produce tristețe sau neliniște, lasă-te pătruns în totalitate de respectivul sentiment și nu te repezi înspre telecomandă sau înspre telefon, și nu da play la ultimul film șmecher pe care l-ai descărcat zilele trecute.

În trăirea a ceea ce simți stau răspunsurile tuturor întrebărilor tale. Tu trebuie doar să îți îngădui suficiente clipe în care să conștientizezi fără împotrivire cum un sentiment sau altul se manifestă în interiorul tău.

Sentimentele tale sunt însăși vocea lui Dumnezeu în tine.

Lasă telecomanda, lasă emisiunea, lasă filmul și permiteți să simți iubirea care se află pretutindeni în jurul tău.

Dacă te-ai regăsit în vreo parte a poveștii pe care ți-am spus-o, și chiar dacă ți-a plăcut sau nu articolul, te rog să lași un comentariu prin care să spui ceea ce ai simțit.

Intervenția ta îi poate ajuta pe cei care vor citi în viitor acest post.

Cu drag,

Cosmin Constantin-Cîmpanu

Se spune că într-o zi de primăvară, doi călugări s-au dus într-o pădure din apropierea mănăstirii pentru a aduna vreascuri pentru foc. Cum mergeau ei pe diverse poteci, au dat peste un râu și au decis să facă un mic popas.

Cum stăteau ei și se odihneau pe malul râului, au observat cum din depărtare se apropia o tânără. Ajunsă lângă ei, tânăra le spune că a încercat să traverseze râul însă i-a fost frică de curenții de apă, așa că îl roagă pe unul dintre ei să o ajute.

Unul dintre călugări ezită, însă celălalt, o luă imediat pe umerii săi, o trecu râul, punând-o pe malul celălalt, și își luară la revedere. Tânăra mulțumi, și se depărtă.

În timp ce își continuară călătoria, unul dintre călugări rămase gânditor și preocupat. Neputând să păstreze tăcerea, zise: ”Pregătirea noastră spirituală ne învață să evităm orice contact cu femeile, însă tu ai luat-o pe aceea pe umerii tăi!”.

Celălalt călugăr răspunse: ”Eu am luat-o pe umerii mei și am trecut-o râul, apoi am lăsat-o pe celălalt mal, dar tu încă o mai porți în inima ta!”.

Fiecare dintre noi am învățat la școală o definiție a inimii care suna cam așa: ”Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare”.

Wikipedia ne spune că ”inima are rol vital în circulația sângelui și implicit în menținerea vieții”, că ”este organ musculos ai cărui pereți au trei părți: miocardul, endocardul și epicardul”, ”frecvența cardiacă normală este de 60-80 bătăi pe minut iar debitul cardiac este de 3-4 l/min”. În final ni se mai aduc la cunoștință câteva afecțiuni și cu asta se incheie.

Pe de altă parte, dacă ne uităm atât în literatura de peste secole, dar și în limbajul popular, observăm cum inimii îi sunt atribuite alte conotații. Noțiunea de dragoste și iubire este asociată inimii, sau poate ai auzit destul de des în jurul tău exprimarea: ”mi s-a umplut inima de bucurie”.

Scriitori celebri au făcut afirmații care au legătură cu acest organ intern, iar ei îi atribuie inimii capacități senzoriale. Este atât de încetățenită în mentalul colectiv ideea conform căreia inima se află în strânsă legătură cu sentimentul de iubire încât practic nimeni nu mai sesizează discrepanța.

Ai mai jos afirmațiile unor personaje marcante din istorie referitor la inima.

”Inima cunoaște rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște” Blaise Pascal

”Numai cu inima poți vedea cu adevărat ceea ce este invizibil pentru ochi” Antoine de Sainte-Exupery

”Este atât de greu și de dureros să stai între minte și inimă și să te lupți s-o împaci pe cea din urmă cu dreptățile celei dintâi” Gala Galaction

”Nu e armă mai puternică decât inima curată” Ioan Slavici

Dacă până astăzi credeai că acestea sunt doar niște metafore frumoase, astăzi citești acest articol care va produce în tine o schimbare de percepție.

Află că în California există un institut de cercetare numit HeartMath (www.heartmath.org). Lucrează cu aparatură de ultimă oră, însă spre deosebire de cercetătorii clasici ei sunt inovativi. Toată aparatura pe care noi oamenii am inventat-o este folosită acolo într-un scop cu adevărat nobil.

Acești oameni extraordinari au demonstrat că inima generează un câmp electromagnetic care poate fi detectat de la câțiva metri distanță de individ. Același studiu demonstrează că: ”inima este un organ senzorial și un sofisticat centru de recepționare și emitere de informație”.

și că

”Sistemul nervos al inimii sau ”creierul inimii” este capabil de a învăța, aminti, și a lua decizii independent de cortexul central al creierului”.

Te rog ca dacă simți nevoia să iei o pauză din citit să o faci acum fiindcă o să vin în continuare cu informații și mai surprinzătoare pe care acest studiu le-a scos la iveală.

Bine ai revenit după un pahar cu apă plată. Să continuăm…

Comparat cu câmpul electromagnetic produs de creier, cel al inimii este de 5000 de ori mai puternic, și interacționează cu fiecare celulă din corp. Un alt lucru demonstrat este acela că ritmul natural al creierului se sincronizează cu ritmul inimii, iar pe parcursul unor sentimente susținute de dragoste și apreciere, presiunea sângelui, ritmul respirator, precum și toate celelalte sisteme oscilatorii din organism preiau ritmul inimii.

Rezultatul imediat al cercetărilor efectuate la HeartMath Institute a demonstrat că starea emoțională a unei persoane este transmisă înspre persoanele din jur, prin intermediul acestui puternic câmp electromagnetic.

De asemenea emoțiile negative cum ar fi frustrarea, sunt asociate unui ritm dezordonat și incoerent, pe când emoțiile pozitive sunt asociate cu un grafic ordonat, lin și coerent.

Un alt rezultat excepțional al studiului este acela care demonstreză că între oameni există un subtil mecanism de comunicare energetică. Iar acest câmp electromagnetic prin intermediul căruia tu primești și transmiți informații dinspre și înspre cei din jur este responsabil de o eventuală repulsie care o simți cu privire la un individ pe care l-ai întalnit pentru prima dată.

Între tine și o persoană pe care o vezi pentru prima dată în viața ta există un schimb informațional la nivelul câmpului electromagnetic al inimii atunci când te afli suficient de aproape de respectivul, încât cele două câmpuri să poată ”comunica”.

Și cireașa de pe tort este aceea că acest câmp generat de inimă este responsabil de percepția intuitivă, și este un mecanism atât de bine dezvoltat încât se poate întâmpla să primească informații înaintea creierului.

Întrebarea este: ”De ce la câțiva ani buni de la publicarea rezultatelor experimentului, copiii noștri nu învață încă la școală aceste lucruri extrem de interesante și utile cu privire la inimă?”.

Pe lângă asta, te mai întreb ceva: ”De ce această informație nu este prezentă pe toate posturile de știri din toată lumea?”

Probabil că ar exista mai multe variante corecte de răspuns, însă nu ar avea nici un rost să te concetrezi pe ele acum. Ceea ce îți propun este ca

1. Într-o primă fază să-ți îngădui gândul că inima are un rol mult mai complex în organismul tău decât acela de a pompa sânge. Cu inima emiți, recepționezi, dar și prelucrezi informații.

2. Te invit să fii recunoscător la adresa celor care până astăzi te-au condiționat greșit. Nu este vina lor. Oricine încearcă să facă cunoscută aceasta informație se lovește de barierele create de-a lungul secolelor de o societate preponderent materialistă.

3. Descarcă rezultatul studiului de aici (e pdf-ul original cu text în limba engleză) și familiarizează-te tot mai mult cu ideea că, pe lângă faptul că inima îți pompează sânge în organism, ceea ce probabil deja știai, ea joacă rol în comunicarea dintre tine și orice altă persoană. Aflându-vă suficient de aproape unul de altul, câmpurile electromagnetice vor începe să schimbe informații.

4. Vorbește unei alte persoane despre rezultatul acestui studiu. Astfel informația va deveni tot mai populară. Inima nu este doar un organ care îți pompează sânge prin organism, ea este un organ cu care gândești, procesezi si comunici. Eu zic că această informație nu merită deloc să fie ținută secretă, ci trebuie strigată în gura mare pe la toate colțurile de stradă.

La final îți dau și un mic exercițiu conceput de autorii acestui studiu, exercițiu care efectuat corect promite să îți inducă o stare de focus pozitiv.

Unealtă de reglare a ”atitudinii respiratorii”

1. Concentrează-ți atenția asupra inimii în timp ce inspiri. În timp ce expiri, concentrează-te asupra plexului solar. Plexul solar este localizat la aproximativ 10 cm sub inimă, fix sub stern.

2. Menține-ți atenția asupra inimii în timp ce inspiri, și asupra plexului când expiri pentru o perioadă de 30 de secunde sau mai mult pentru a-ți ancora energia și atenția în această zonă. Acum alege un sentiment pozitiv sau atitudine pe care să o inspiri și să o expiri pe parcursul altor 30 de secunde. Gândește-te la ceva plăcut, pozitiv, care te-a încântat.

Spre exemplu ai putea ca la inspir să manifești o atitudine de apreciere față de inimă, iar la expir, ”să elimini” prin plexul solar o atitudine de îngrijorare.

3. Alege atitudini potrivite situației tale de moment. Respiră cu dorința sinceră și cu intenția de a-ți schimba sentimentul și atitudinea care te macină.

Spre exemplu ai putea să inspiri o atitudine echilibrată și să expiri sentimentul de iertare, sau ai putea să inspiri sentimentul de iubire, și să expiri sentimentul de compasiune.

Chiar dacă nu vei simți schimbări bruște de atitudine la început, făcând mici eforturi, și experimentând cu diverse stări vei reuși să dobândești cel puțin o stare neutră, iar aflându-te în starea neutră ai mai multă obiectivitate și conservi mai multă energie.

Dacă ți s-a părut interesant sau util acest articol, nu ezita să îmi lași un comentariu. Popularizează informația în rândul prietenilor tăi, iar dacă te vor face nebun, arată-le studiul.

”Inima cu bătăile ei aplaudă existența” Lucian Blaga

Cu drag,

Cosmin Constantin-Cîmpanu

Era anul 1996, iar eu aveam 5 ani. Copilăria mi-am petrecut-o la țară, crescut de bunici, și având ocazia să învăț lecții de viață a căror conștientizare avea să vină mult mai târziu.

Bunicul meu era cojocarul comunei. În anul 1996, dacă aveai această meserie, încă aveai foarte mult de lucru. Așa că întreaga casa era un atelier de cojocărie. Blănuri de miei și de oaie, erau trecute printr-un proces de prelucrare manuală, iar într-un final, după multă muncă, rezulta un produs finit excepțional.

Fiind copil, eram fascinat de ceea ce vedeam în jurul meu. Să vezi cum sub ochii tăi se desfășoară un întreg proces prin care o blană de abia dată jos de pe animal, ajunge să devină haină călduroasă, este ceva destul de impresionant.

Dacă ar fi să îl caracterizez pe bunicu într-o singură frază, aceasta ar fi: ”Bucurie și poftă de viață.” Un om care trăiește conștient de faptul că fiecare dintre noi se află într-o permanentă relație cu Dumnezeu. Un om capabil să găsească ceva amuzant până și în cel mai trist lucru.

Oricine îl întâlnea se umplea instant cu energie pozitivă. Reușea să dea naștere cel puțin unui zâmbet pe fața oricărei persoane cu care intra în contact.

Era însă om simplu și modest, care a trăit o viața întreagă la țară. Era prea tânăr în momentul în care a început războiul, pentru a participa efectiv la acesta, însă a trăit această experiență din plin. Parte din familia sa a fost recrutată, dar despre această experiență, poate într-un alt articol.

Ceea ce vreau să-ți spun acum este faptul că acest om simplu, care ducea o viață normală, care avea o familie, o casă, trei copii care acum aveau la rândul lor copii. Acest om care nu înceta să vâneze orice l-ar putea face fericit, și nu se mai oprea din a-și dori să îi bucure și pe ceilalți, a fost depistat în anul 1996 cu cancer la stomac.

Când a ajuns la doctor, după consult, acesta a comunicat familiei faptul că el îi va face operație de extirpare a stomacului ( într-un așa stadiu era ajuns cancerul ) însă ar fi bine să se pregătească de înmormântare, fiindcă în maxim trei luni acesta va muri.

Eu eram prea mic pentru a înțelege ce se petrece în jurul meu. Cu toate aceastea vedeam cum toată lumea este supărată. Îți imaginezi că atunci când ești anunțat că ai cancer și că o să mori în maxim trei luni ( chiar dacă medicul a ales să nu îi spună în față asta, el tot a aflat ) ți se duce dracu` tot optimismul.

Devenise evident mai trist, iar glumele sale mai rare. Părea să fie resemnat, însă un lucru nu îl uitase, și anume acela că dacă și cât va trăi, numai Dumnezeu știe. Făcea raționamente care să îi reamintească faptul că indiferent cât de puțin sau de mult va mai exista pe acest pământ, este de datoria lui să o facă cu dragoste de Dumnezeu și iubindu-și semenii.

Amărât fiind de inevitabilele gânduri negre cauzate de pronosticul medicului, îi era cu mult mai greu acum să glumescă sau să destindă atmosfera. Glumele sale făceau acum referire la preotul din sat care îl va înmormânta, sau la medicul care la diagnosticat.

Operația de extirpare a reușit, însă cancerul era atât de extins, încât doctorul nu i-a mai prescris nici un fel de tratament. Care a fost reacția bunicului meu ? Ea a sunat cam așa :” Doctorul este un prost ! Îmi spune el mie cât o să trăiesc, numai Dumnezeu știe mă cât o să trăiesc eu, iar eu sunt dator să mă bucur de viață indiferent cât timp o fac.”

Așa că, chiar dacă o parte din el îl întrista și îl îndemna să își încheie socotelile cu viața, el se lupta să accepte că există și o altă posibilitate. Acesta a fost momentul în care și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu și în binele infinit reprezentat de acesta.

Era acum asemenea unui copil mic care descoperă pentru prima oară cum funcționează viața, și este dispus să fie extrem de fericit fiindcă a reușit să facă cinci pași fără a-și pierde echilibrul.

Încercările prin care a trecut au fost extrem de dificile, și asta pentru că nimeni din jurul său nu era dispus să creadă că el va mai trăi. Astfel s-a văzut înconjurat de pesimism. Ce reacție a determinat asta în el ? A început să facă și mai multe glume pentru a reuși să compenseze pesimismul celor din jur.

După scurgerea celor trei luni cu toții așteptau inevitabilul, însă cu fiecare zi care trecea cu atât el începea să creadă mai mult: ”Vedeți! ( ne spunea ) doctorii sunt niște proști, trăiesc atât cât îmi îngăduie Dumnezeu și nu cât spune doctorul”.

Cu o glumă, cu un pahar de vin bun după fiecare masă, reîntorcându-se și la muncile câmpului pe care se simțea în stare să le facă, povestea cu cancerul și stomacul care momentan nu se mai afla în el păreau de domeniul SF.

Acum vine partea din poveste care pe mine mă amuză cel mai mult. După cum îți spuneam a trecut un an, iar medicul pronosticase că mai trăiește maxim 3 luni. Ce s-a gândit familia? Hai să îl ducem din nou la medic să vedem ce poate să ne spună, s-a vindecat el oare de cancer?

Zis și făcut. Când a intrat bunicu pe ușa cabinetului, medicul care făcuse o operație de extirpare a stomacului ( și pe care evident că a ținut-o minte ), și care îi mai dăduse pacientului foarte puțin de trăit, se vedea față în față cu acesta și pur și simplu nu îi venea să creadă. Îl privea ca pe o stafie, și era extrem de surprins.

După acest consult pe care medicul l-a făcut unui pacient mort de 9 luni ( așa ar fi trebuit să decurgă lucrurile ), acesta a concluzionat că datorită vârstei înaintate, celulele canceroase sunt și ele îmbătrânite, deci tot procesul are loc mai lent. Chiar și în ideea unui proces încetinit, 9 luni erau oricum foarte mult.

Ei, de acum să vezi distracție. Glume pe seama reacției doctorului, glume pe seama faptului că noi vorbim cu morții, glume pe seama a orice și multă bună dispoziție. Familia îl privea uimită cum contrazice totul și se bucură de fiecare secundă de viață.

Și-a permis să fie fericit, și-a permis să fie împlinit, și-a permis să îl iubească pe Dumnezeu mai presus decât orice, și nu în ultimul rând și-a permis să se bucure de simpla sa existență. Lucrurile păreau să fie nemaipomenite, iar vindecarea completă, însă șase ani mai târziu, viața avea să îl incerce din nou.

A avut parte de o erupție în zona ochiului. Aceasta a necesitat o nouă operație, iar procesul a fost unul asemănător celui descris mai sus. Familia îngrijorată, el :”Numai Dumnezeu știe cât mai am eu de trăit. Este de datoria mea însă ca atât cât trăiesc să mă bucur de viață”.

Încercările au fost foarte multe, însă niciodată nu și-a pierdut nădejdea, și în permanență a trăit conștient de faptul că existența sa se datorează unei forțe superioare.

Medicul probabil că nu ar fi dispus să vorbească nici astăzi despre autovindecare, însă eu spun că 16 ani sunt suficienți pentru a ne duce cu gandul intr-acolo. Oricât de încetinit ar fi fost procesul, este clar că bunicul meu a ieșit învingător din lupta cu cancerul.

Am fost de Crăciun în vizită, și l-am găsit cu aceiași poftă de viață, cu aceleași glume care mă fac să râd în hohote, și cu aceiași credință nestrămutată în Dumnezeu. L-am îmbrățișat cu bucurie, și mi-am spus că trebuie să fiu în fiecare zi recunoscător că am avut ocazia să îmi petrec copilăria lângă un astfel de om.

Trăiești o singură viață, cum o faci ține numai de tine! Poți fi optimist, și să contrazici toate pronosticurile negative referitoare la tine, sau poți fi conformist și să alegi să faci și să crezi ceea ce îți spun ceilalți.

Cu drag,

Cosmin Constantin-Cîmpanu