Când te găsești pe tine însuți dorindu-ți iubire, să știi că este ca și cum un lac s-ar uita după apă – Hale Dwoskin
Tocmai de aceea se și spune de multe ori că iubirea este găsită atunci când este oferită. Fiindcă oricine oferă iubire se regăsește de fapt drept ceea ce a fost și este dintotdeauna. Iar iubire poți să dăruiești cu adevărat numai când o trăiești cu adevărat. Iar a trăi iubirea în interiorul tău înseamnă să fii tu însuți. Înseamnă să te recunoști drept cel care ești și ai fost dintotdeauna. Fiindcă tu ești Viața însăși care curge prin toate formele. Nu ești niște gânduri sau un corp fizic care prin natura lor sunt efemere.
Este perfect în regulă să ne distrăm și să ne simțim bine alături de trupul fizic experimentat. Problema apare atunci când uităm să ne distrăm și să ne simțim bine cu trupul și ne considerăm trupul. Când ne considerăm trupul suntem asemeni apei care strigă faptul că îi e sete. E un non-sens ca apei să îi fie sete. E paradoxal. Dar acesta este paradoxul pe care foarte mulți oameni îl trăiesc. Și nu este nimeni vinovat pentru asta. E pur și simplu o iluzie pe care cititorul acestor rânduri a venit timpul să o recunoască drept iluzie. Și să își reamintescă faptul că el nu este trupul sau mintea, ci este chiar lumina Conștiinței care este de fapt iubirea infinită a Divinului.
Cititorul este invitat să își imagineze o după-amiază liniștită de vară în care se află într-o drumeție pe munte. Este vorba de un traseu montan de câteva ore. Iar destinația este un lac superb de munte. Totul decurge armonios, iar urmând traseul, acum în fața ochilor se află un superb lac montan.
Ce peisaj! Ce priveliște! Este atât de frumos încât rămâi fără cuvinte.
Suprafața lacului este perfect liniștită, iar admirarea lui are asociată satisfacție.
Acum în cadrul exercițiului de imaginație, cititorul este invitat să își imagineze că la suprafața acelui lac apare un burete de baie. Este un burete din acela pe care îl știm cu toții și se regăsește în băile majorității familiilor. Prin natura acelui burete, apa din lac poate pătrunde în burete, dar poate și pluti la suprafață în același timp. Apa din lac fiind cea care îi dă posibilitatea buretelui să stea pe suprafața ei imperturbată.
Exercițiul de imaginație va fi dus însă puțin mai încolo. Odată cu interpătrunderea unei părți din apa din lac cu buretele, lucrurile devin mai interesante. Apa din burete va începe să spună: „Eu sunt apa din burete. Nu sunt apa din lac. Apa din lac e apa din lac. Iar eu sunt apa din burete”. În fapt este vorba de o iluzie. Este fix aceeași apă din lac, dar care temporar pătrunde buretele. Nu peste mult timp însă, apa din burete va uita că este apă și va începe să spună: „Păi stai puțin. Că eu de fapt sunt chiar buretele. Ce tot zic eu că sunt apa? Că doar sunt buretele!”.
Iar mai apoi vine și faza trei în care apa rulează niște gânduri precum: „Sunt buretele și îmi e sete. Cine îmi dă și mie niște apă? Îmi e o sete de mor!”.
Acesta este doar un exercițiu de imaginație. Citit în acest fel, pare pueril și ciudățel. „Cum să uite apa că este apă? Și să îi mai fie și sete?”. Pare într-adevăr imposibil.
Așa cum cititorul și-a putut însă da deja seama, ultimele paragrafe au descris o metaforă. Acum urmează explicația sau detalierea metaforei. Explicație care, dat fiind titlul articolului, poate fi cu siguranță întrezărită deja.
Apa din lac este Conștiința. Conștiința este lumina Divinului. Conștiința a apărut din non-manifestat și se manifestă drept Viața însăși.
Pentru ca acest câmp al Conștiinței să se poată însă percepe pe el însuși, a fost necesar ca tot din non-manifestat să apară ceea ce numim minte și mai apoi ceea ce numim materie. Astfel același câmp al Conștiinței care interacționează cu o minte și animă un anumit trup fizic poate interacționa cu el însuși prin intermediul unui alt trup fizic. Ambele trupuri fizice sunt animate și susține de același unic câmp. Și astfel Conștiința poate interacționa cu Conștiința.
Apa din lac este apa din lac. Dacă însă pe lac sunt mai mulți bureți de baie, aceeași apă pătrunde în toți bureții și are loc o nouă experiență. Exact la fel, în viață, același câmp al Conștiinței pătrunde toate trupurile fizice și are loc o experiență de percepție.
Treptat Conștiința uită într-un mod asumat de identificarea ca fiind ceea ce este, și se identifică cu mintea sau cu trupul fizic. În momentul în care Conștiința animând un trup fizic, se consideră acel trup, poate ajunge să caute iubirea, fericirea sau împlinirea în exterior. Când de fapt, chiar ea(Conștiința) este însăși iubirea, fericirea și împlinirea. Tot ce ar avea de făcut ar fi să arunce o privire în interior, acolo unde iubirea poate fi găsită fiindcă acest câmp al Conștiinței chiar asta este.
Noi suntem câmpul Conștiinței. În unele cazuri uitarea este atât de mare, încât se neagă sau se luptă puternic împotriva ideii pe care acest articol o transmite. În alte cazuri, uitarea nu este la fel de mare, și apare disponibilitatea de a spune: „Mă oare așa să fie? Parcă există ceva în mine care îmi spune că e adevărat”. Și mai există și situații în care reamintirea a avut deja loc. Și atunci impulsul este înspre: „Iată cum faptul că mă simt însăși iubirea este confirmat de un articol care apare în realitatea subiectivă experimentată”.
Indiferent de situație, intenția din spatele acestui articol este una singură. Și anume aceea de a susține reamintirea că: „Ești iubire!”. Tu ești acel câmp infinit care, metaforic vorbind, e ca apa din lac. Buretele de pe lac e o metaforă pentru trupul fizic. Primim cadou din partea Divinului un trup fizic, moștenim o minte, toate acestea însă pentru ca experiența de percepție să poată avea loc și pentru ca acest câmp al Conștiinței să poată interacționa cu el însuși pentru a se cunoaște așa cum este animând dinverse forme.
Când am uitat că suntem câmpul Conștiinței, putem să începem să alergăm după iubire. Însă atunci suntem asemeni unui lac care fuge după apă și strigă: „Îmi e sete!”. Potolirea setei este deja ceea ce tu ești.
Apa nu poate să fie însetată. Apa care a uitat însă că este apă, poate să i se pară că îi e sete și să caute potolirea setei.
Conștiința nu poate să fie lipsită de iubire. Fiindcă ea este chiar iubirea. Când a intervenit însă uitarea a ceea ce suntem și o identificare falsă ca fiind mintea sau trupul fizic, a început să ni se pară că iubirea este ceva exterior nouă care ne este refuzat sau dat de altcineva.
De fapt iubirea ești chiar tu! Ține minte asta. Și ține minte că ești un ocean infinit de iubire. Tu ești oceanul nelimitat. Nu ești trupul limitat.
Dă voie rândurilor pe care le-ai citit să se așeze în interiorul Ființei și simte bucuria, pacea, iubirea și liniștea. Nu te lăsa păcălit recunoscându-te drept limitarea care plânge după efemer. Fiindcă ești infinitul care nu poate să nu mai fie.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu