Invitația aceasta de a ne bucura de proces în viețile noastre este deja arhicunoscută. Aproape că este o recomandare care poate fi trecută în categoria: „Toată lumea o știe, nimeni nu o face”. Numai că acest: „Toată lumea o știe, nimeni nu o face” nu este chiar 100% adevărat. Mai sunt unii care o și fac. Iar dacă unii o fac, înseamnă că oricine poate.
Articolul de astăzi nu este însă o invitație de a ne bucura de proces în general, în orice facem. Cu toate că recomandarea de a ne bucura de proces în general, orice facem, rămâne desigur valabilă.
Pe ce se concentrează prezentul articol este o frustrare concretă care apare pe calea studentului spiritual.
Mecanismul de a ne bucura pur și simplu de proces sau de drum și de a nu fi atașați de destinație se aplică pe orice de la scăderea în greutate, și până la urcatul fizic al unui munte, sau experiența de a conduce un drum lung la volanul unei mașini.
De obicei mintea se atașează foarte tare de destinație și uită să se bucure de drum. Când de fapt, drumul poate să fie și 99% proces. Fiindcă uneori pe drum petrecem 99% din timp, 1% stăm la destinație, după care ne întoarcem. Dacă urâm drumul și iubim numai și numai destinația fiind atașați de ea, este calea sigură prin care ne predispunem la suferință. Și este calea sigură de a nu experimenta prezentul. Prezent înspre care ne invită toți maeștrii spirituali fără excepție.
Dacă noi în prezent suntem pe drum, tot ce avem de făcut este să fim 100% acolo. Dacă suntem cu gândul la ce o să fie și cum o să fie destinația, aceasta este definiția specifică pentru trăit în viitor.
Ideea are așadar aplicabilitate generală, dar nu despre acest general își propune materialul de astăzi să vorbească. În materialul de astăzi o să ne concentrăm pe o anume subcomponentă a acestei mecanici în care nu ne bucurăm de proces, și suferim prin atașamentul față de destinație.
Este vorba de o frustrare a studentului spiritual care a înțeles deja parte din procesele și mecanicile specifice universului în care trăiește, iar frustrarea sună cam așa: „Eu tot curăț, și tot curăț, și tot mai dau la o parte din emoții blocante, convingeri blocante și energii blocate în general, dar la capăt când ajung? Când ajung și eu să fiu în pace? Când ajung și eu la iluminare? Când se termină odată toată această muncă și stau liniștit, fericit și în pace fără să mai fie nevoie să muncesc atât cu toate aceste energii?”.
De aceea, atunci când această frustrare apare, suntem invitați să ne amintim să ne bucurăm de proces, în loc să ne atașăm de o imaginară destinație în care ciripelele păsăresc păsărelele ciripesc, îngerii cântă, iar noi experimentăm o postură continuă a beatitudinii.
Chiar și în cazul în care iluminarea deplină este experimentată, tot poate să intervină niște durere cum ar fi aceea derivată din a fi răstignit. Sau, așa cum Buddha o descrie, în timp ce se apropia de iluminarea deplină simțea cum fiecare os din corp îi trosnește și durerea se prezenta aproape ca insuportabilă. Iar asta se întâmplă fiindcă sistemul nervos pe care îl experimentăm acum, poate să ducă fără probleme un nivel de Conștiință de până în 600. Ceea ce este peste 600, vine cu oarece dificultăți fiindcă pur și simplu sistemul nervos umanoid nu a evoluat suficient cât să suporte niveluri foarte înalte de Conștiință.
Asta ca să nu mai pomenim faptul că dacă este experimentată o postură a iluminării și fost așadar curățată complet karma personală, rolul unei posturi a iluminării este și acela de a curăța parte din karma colectivă a umanității. Este așadar o fantezie a minții că prin exercițiu spiritual vom ajunge la evitarea oricărei forme de durere sau suferință. Evitarea este o imposibilitate. Ce se modifică este felul în care relaționăm cu durerea și suferința. Asta nu înseamnă nici că pentru a evolua e neapărat necesar să suferi. Aceasta este convingere limitativă. Însă, ce putem ști este că viața curge. Vine cu ceea ce este. Potențialul care devine actual acum, este potențialul care devine actual acum. Nu e nimic de adăugat și nimic de înlăturat cu privire la asta. A avea fantezii și eventual a ne atașa de un punct imaginar în care munca spirituală nu mai este necesară, este însă doar o eroare care ne încurcă. Și asta își propune materialul de astăzi să sublinieze.
Studentul spiritual este invitat să se bucure de proces în schimb. Să se bucure de minimul progres pe care îl face astăzi, este invitat să învețe să îi placă să mediteze, să învețe să îi placă pur și simplu să aplice Letting go, nu „ca să ceva”, ci pur și simplu de dragul experienței și evoluției cât mai line în numele Adevărului și Iubirii.
Altfel, dacă nu învățăm să ne bucurăm pur și simplu de proces și să ne bucurăm pur și simplu de faptul că medităm, că aplicăm un exercițiu pentru a curăța programe gunoi, să ne bucurăm de faptul că fiecare secundă este o oportunitate de a o trăi total prezenți conștientizând astfel bucuria clipei, atunci ne pierdem în atașamente față de viitor. Iar acel viitor pare că nu mai vine niciodată și se prezintă frustrarea. Se poate ca din frustrare să și renunțăm la interesul nostru pentru spiritualitate fiindcă vedem toată practica spirituală „a means to an end” cum zice englezul. Vedem practica spirituală drept un mijloc prin care să atingem un scop. Și după atingerea scopului, eventual am vrea să ne oprim.
Practica spirituală nu se oprește însă niciodată. Fiindcă viața însăși este un workshop continuu de evoluție spirituală. Înspre ce ne invită articolul de astăzi este să învățăm așadar să ne bucurăm de procesul în sine și să uităm de eventualul scop trasat inițial. Mergând cu Iubire și dragoste de Adevăr pe drumul spiritualității, vom ajunge cu siguranță fix acolo unde este armonios să ajungem, și o să ajungem fix când este momentul potrivit să ajungem.
Bucură-te așadar de proces și cedează atașamentul față de destinație sau un eventual scop imaginat de către minte, atunci când vine vorba de practica spirituală.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu
