Fotografie de Vinoth Chandar
Astăzi o să îți vorbesc despre atașament. Pacea nu există atunci când ești atașat. O să plec de la atașamentul de lucrurile materiale și o extind puțin câte puțin și înspre celelalte arii.
Dar să îți povestesc mai întâi cum mi-a venit ideea articolului. Este ora 5:52 AM în momentul în care scriu această propoziție. Ca în fiecare dimineață, m-am trezit la ora 5:00 AM cu intenția de a crea ceva frumos pentru cititorii de pe www.fiimplinit.ro.
M-am spălat pe față. Am intrat în bucătărie și mi-am făcut un ceai verde. Mai apoi, am așezat cana de ceai pe biroul la care scriu. Imediat, m-am întors în bucătărie și am închis becul. Acum, fii atent că urmează momentul cel mai interesant. M-am întors în camera în care am biroul, iar laptopul își închisese ecranul. Bâjbâind prin întuneric, am vărsat ceaiul. Dar nu am făcut-o ca o persoană care de abia învață să își verse cana cu ceai pe birou. Am vărsat conținutul cănii ca un adevărat profesionist. Zic asta pentru că am udat laptopul, biroul, 2 cărți care se afla pe biroul și covorul. Toate astea într-o singură mișcare. Nu este o reușită de amator, nu-i așa?
Așadar, acest articol are o particularitate interesantă. Este transcris în format electronic. Acum, la momentul în care îl scriu, o fac cu pixul pe hârtie. Asta deoarece laptopul este pus la uscat. Împreună cu tot ce mai era pe birou. Partea faină e că acum am un birou gol la dispoziție, nu-i așa?
Ideea de a scrie acest articol despre atașament mi-a venit în urma întâmplării povestite mai sus. Și știi de ce? Mi-am dat seama că dacă laptopul s-ar strica, eu aș continua să fiu același. Să îmi iei mie laptopul, este ca și cum i-ai lua croitorului acul și ața, sau zugravului trafaletul. Mi-ai luat laptopul, mi-ai luat obiectul de care mă folosesc constant pentru a oferi valoare semenilor mei.
Chiar dacă laptopul este important pentru mine, reacția mea a fost una simplă. M-am îndreptat înspre dulapul în care țin șervețelele. Întorcându-mă înspre laptop, l-am șters puțin, după care l-am închis.
Am continuat să șterg biroul și toate celelalte asigurându-mă că nu mai este nimic umed. După aceasta mi-am făcut un alt ceai.(mă întreb câte înjurături ar fi aruncat majoritatea oamenilor până aici) Cu cana în mână, m-am așezat pe scaunul de la biroul. În sfârșit savuram și eu în liniște o cană de ceai fierbinte. Și când eram gata să renunț la a mai scrie. Exact când începeam să mă orientez spre lectura unei cărți, mi-a venit în minte ideea articolului pe care tocmai îl citești. Mi-am dat seama cât de atașați sunt majoritatea oamenilor de unele lucruri sau idei.
Mie poți să îmi iei laptopul(UPDATE: În urma întâmplării, laptopul a devenit nefuncțional. Așa că de acum o scriu articole cu pixul pe hârtie. Transcrierea și publicarea lor o voi face când voi prinde câte un calculator liber prin jurul meu. Va fi interesant 😀 ). Un hacker poate intra oricând să îmi distrugă toate articolele de pe www.fiimplinit.ro. Nu sunt atașat nici de acestea. Altcineva îmi poate fura banii din cont. Să fie sănătos!
Am trăit un sentiment de conștientizare a libertății atunci când savuram a doua cană de ceai. Lipsa atașamentului este starea ta naturală. Nu trebuie decât să o conștientizezi. Îmi amintesc acum din nou de ceea ce spunea Steve Pavlina:
Ceea ce m-a ajutat cel mai mult a fost să mă gândesc la cum ar fi viața mea dacă dintr-o dată aș deveni un om al străzii. Aș putea trăi pe plajă și aș dormi sub stele în fiecare noapte. Aș putea lucra să îmi îmbunătățesc abilitățile sociale. Aș putea învăța să devin mai bun la pictură. Aș avea foarte multă libertate. Aș putea învăța limbi noi de la alți oameni ai străzii. Aș putea merge în biblioteci să citesc. Aș putea medita și alerga în fiecare zi. Aș putea scrie o carte despre experiență. M-aș putea oferi voluntar pentru a lucra să ajut oamenii. Imediat am realizat că, dacă nu aș avea nici un ban, eu tot aș putea trăi o viață destul de frumoasă. Ar fi în puterea mea să fac acest lucru.” – Steve Pavlina
În mod natural nu ești atașat de lucrurile din jurul tău
Despre străbunicul meu, bunica mi-a povestit o întâmplare reală care seamănă cu anecdotele despre celebritățile zilelor noastre. Străbunicul a trăit 100 de ani și era o persoană foarte calmă și echilibrată.
În fiecare zi, după masa de amiază, acesta se odihnea întins în pat aproximativ o oră. Într-o zi, în timp ce străbunicul își lua porția de odihnă zilnică, hornul casei a luat foc.
Un frate de-al bunicii mele, a fost cel care a observa asta. A fugit într-un suflet la străbunicul meu care se odihnea și i-a spus panicat: „Tată, a luat foc hornul”.
Se spune despre străbunicul că, doar ridicând puțin capul de pe pernă printr-o mișcare calmă a spus pe un ton la fel de calm: „Ia o găleată de apă și stinge-l”. Aceasta a fost reacția omului căruia putea să îi ia foc casa. Să fie o coincidență că a trăit 100 de ani?
Dacă te uiți la copii o să observi că ei trăiesc starea de non-atașare în mod natural. Ei lasă evenimentele să curgă. Se ceartă cu copilul vecinului. În 5 minute însă, se joacă din nou ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu te poți întoarce în trecut. Învață dacă exisă ceva de învățat și renunță la a mai fi atașa de evenimentele trecute.
Iar de aici non-atașamentul poate fi extins înspre oricare altă arie a vieții tale. Oamenii sunt în general atașați de casa lor, de mașina lor, de telefonul lor etc. Dar amintește-ți de reacția străbunicului meu în momentul în care putea să îi ia foc casa. În realitate toate posesiunile tale sunt un bonus al existenței. Și mai mult decât atât, este doar o convenție că telefonul, casa, mașina etc. îți aparțin. În realitate tu deții nimic și totul. Eu nu sunt mai puțin scriitor dacă nu mai am laptop. Scriu cu pixul pe hârtie.
Tot ceea ce trebuie să faci este să conștientizezi că în absența oricărui bun al tău, tu nu ești cu nimic mai puțin. Continui să fii aceeași ființă din univers capabilă de noi și noi experiențe. Amintește-ți citatul de mai sus din Steve.
Non-atașamentul nu înseamnă nepăsare
Să nu fii atașat de hainele tale, nu înseamnă să umbli murdar, neîngrijit sau chiar cu hainele rupte. Să nu fii atașat de mașina ta, nu înseamnă să nu o duci la spălătorie, să nu o păstrezi curată pe interior etc. Non-atașamentul nu înseamnă nepăsare față de lucrurile tale.
Spală-ți mașina cu rigurozitate, fă-o să fie cea mai frumoasă mașină din oraș, bucură-te de experiență. Dacă însă mâine un hoț îți fură mașina și nu o vei mai găsi niciodată conștientizează că nu ești mai puțin tu. Bucură-te cât de mult poți de posesiuni, dar nu fi atașat de ele. Trăiește în lux, dar dacă mâine tot luxul ar dispărea și ar trebui să dormi pe stradă, bucură-te de minunăția cerului. Aceasta este adevărata lipsă de atașare.
Foarte puțini au înțeles în miile de ani care au trecut, ce înseamnă non-atașamentul. Au crezut că dacă renunță la toate posesiunile materiale și pleacă în pustiu vor scăpa de atașament. De ce să mai fii atașat dacă nu ai nimic? Aceasta poate fi o cale. Adevăratul non-atașament însă, înseamnă să te bucuri cu tot sufletul de toate bogățiile pământului. Să fii însă la fel de fericit și armonios dacă de mâine cineva te-ar priva pentru totdeauna de toate aceste bogății. Asta înseamnă non-atașament. Bucură-te de lucruri, dar nu fi atașat de ele. Iar la final te las cu o poveste din cartea despre ego a lui Osho:
„Un rege a fost foarte impresionat de viața simplă și inocentă a unui călugăr budist. Treptat, el l-a acceptat ca maestru. L-a urmărit cu multă atenție – era un om foarte calculat. Și-a pus spionii să îl urmărească, pentru a vedea dacă are vreun defect de caracter. Aceștia nu au găsit nici unul. Omul trăia o viață absolut pură, simplă.
<<Este un mare sfânt, i-au spus ei, un Buddha>>. Atunci, regele s-a dus la călugăr, a îngenuncheat în fața lui și i-a spus: <<Domnule, te invit să vii și să trăiești în palatul meu. De ce ai continua să trăiești aici? >>
În adâncul inimii sale, regele și-ar fi dorit ca sfântul să îl refuze, să-i spună: <<Nu, eu sunt un om simplu. Prefer să trăiesc sub acest copac Cum să trăiesc într-un palat? Am renunțat la lumea exterioară și nu mă pot întoarce la ea>>. Vedeți cât de complexă este mintea umană: deși îl invita personal, bucurându-se anticipat la gândul că sfântul i-ar fi putut accepta invitația, în adâncul sufletului el spera să fie refuzat, pentru a-și demonstra astfel că a avut dreptate când l-a considerat un om detașat.
Dar sfântul nostru era într-adevăr un om sfânt – era un buddha autentic. El i-a răspuns regelui: <<Bine. Cheamă-ți trăsura și haide să mergem la palat. Ca să intri într-un palat, îți trebuie stil. Nu poți merge pe jos.>>
Regele a rămas șocat: <<Acest om trebuie să fie un șarlatan, s-a gândit el. Probabil că a mimat toată acea simplitate ca să mă prindă în capcană>>. Dar acum era prea târziu; îl invitase și nu-și mai putea lua înapoi cuvântul. Fiind un om de onoare, regele s-a gândit: <<Bine, m-a prins. Acest om nu are nici o valoare – nici măcar nu s-a prefăcut că refuză. Ar fi trebuit să refuze!>>
A dispus să fie adusă trăsura, dar și-a pierdut complet bucuria. În schimb, sfântul se bucura fățiș! Stătea în trăsură de parcă ar fi fost regele… Iar adevăratul rege era trist, arăta chiar puțin penibil. Oamenii s-au strâns să vadă minunea, strigând: <<Ce se petrece? Fakirul gol…!>> Acesta stătea ca un împărat, în timp ce regele arăta ca un cerșetor prin comparație cu acest om. Sfântul de afla într-un extaz vizibil, dar regele era din ce în ce mai trist: <<Cum aș putea să scap acum de acest om? Se gândea el. Am căzut singur în capcana lui. Toți spionii mei sunt niște imbecili – ar fi trebuie să-și dea seama că acest om plănuiește ceva.>>
Ca și cum sfântul ar fi stat atâția ani sub acel copac în speranța că-l va impresiona pe rege! Ce idei pot avea și regii câteodată!
În palat, regele îi pregătise sfântului cel mai bun dormitor, deși nu credea că acesta va veni vreodată. Vedeți cât de divizată este mintea umană: faci ceva, dar te aștepți la cu totul altceva. Dacă acel om ar fi fost într-adevăr un om viclean, el ar fi putut refuza cu ușurință.
Așadar, regele îi pregătise cel mai bun dormitor din palat. Sfântul a examinat camera – trăise atâta vreme sub un copac – și-a început pe loc să dea dispoziții: <<Aduceți cutare lucruri. Aranjați-le așa și pe dincolo. Dacă este să trăiești într-un palat, trebuie să trăiești ca un rege!>>
Regele era din în ce mai neplăcut surprins, dar îl invitase personal, așa că a fost nevoit să-i accepte toate pretențiile. Inima sa era însă împovărată, și cu fiecare zi care trecea devenea din ce în ce mai chinuit, căci sfântul trăia cu adevărat ca un rege. De fapt, trăia chiar mai bine decât regele, căci acesta avea pe cap grijile domniei, în timp ce sfântul nu avea nici o grijă. Dormea pe rupte. Se plimba prin grădină, făcea baie în bazin. Dar cel mai mult se odinea. Iar regele se gândea: <<Acest om este un parazit.>>
Într-o zi, situația i-a devenit insuportabilă. El i-a vorbit sfântului… Acesta își făcea plimbarea de dimineață, când regele a venit la el și i-a spus: <<Vreau să îți vorbesc>>. Sfântul i-a răspuns: <<Știu. Ai vrut să-mi spui acest lucru încă de când am acceptat pentru prima oară invitația ta, sub copac. De ce ți-a luat atât de mult timp? Ai suferit în mod inutil. Am văzut cum te-ai întristat. Nu ai mai venit la mine, nu mi-ai mai pus marile întrebări metafizice, așa cum făceai pe vremea când trăiam sub copac. Știu ce vrei să-mi spui, dar nu înțeleg de ce ți-a luat șase luni ca să o faci. Ar fi trebuit să întrebi imediat, și lucrurile s-ar fi lămurit pe loc. Știu ce vrei să mă întrebi, dar poți să o faci>>.
Regele i-a spus: <<Vreau să te întreb un singur lucru. Care mai este acum diferența între mine și tine? Trăiești chiar mai luxos decât mine! În plus, eu am tot felul de responsabilități, trebuie să muncesc, în timp ce tu nu ai nimic de făcut, numai huzurești toată ziua. Mă simt gelos pe tine! Nu am mai venit la tine pentru că nu cred că există vreo diferență între noi. Ai ajuns să trăiești în mijlocul unui lux mai mare chiar decât al meu. În fiecare zi îmi ceri: Adu trăsura aurie! Vreau să fac o plimbare prin țară. Dă-mi cutare sau cutare lucru! Mănânci cele mai delicioase mâncăruri. Nu mai stai gol, ci te îmbraci cu cele mai rafinate haine cu putință. Atunci, care mai este diferența între mine și tine?>>
Sfântul a râs și i-a răspuns: <<Mi-ai pus o întrebare la care nu-ți pot răspunde pe loc. Trebuie să vii cu mine în afara capitalei>>. Regele l-a urmat. Cei doi au traversat un râu, apoi au continuat drumul. Regele insista mereu: <<Ce rost are să mergem mai departe? De ce nu poți să-mi răspunzi pe loc?>>
Sfântul îi răspundea: <<Ai puțină răbdare. Caut locul cel mai potrivit pentru a-ți răspunde>>.
Când au ajuns la hotarul regatului, regele i-a spus: <<Acum e momentul. Am ajuns la hotare>>.
Sfântul i-a răspuns: <<Asta căutam. Eu nu mă mai întorc. Vii cu mine, sau te întorci?>>.
<<Cum aș putea veni cu tine? i-a spus regele. Am un regat de condus, un palat, soții, copii. Cum aș putea veni cu tine?>>
Sfântul: <<Acum înțelegi diferența? Eu merg mai departe și nu am de gând să mai privesc înapoi nici măcar o dată. Am trăit într-un palat, în mijlocul atâtor posesiuni, dar nu am deloc posesiv. Tu ești cel posesiv. Aceasta este diferența dintre noi doi. Acum mă duc>>.
După care s-a dezbrăcat, i-a dat hainele regelui și i-a spus ultimele cuvinte: <<Ia-ți hainele înapoi și fii din nou fericit!>>
Abia acum a înțeles regele ce greșeală făcuse. Omul din fața lui era o nestemată rară. I-a căzut din nou la picioare și i-a spus: <<Nu pleca. Întoarce-te cu mine. Până acum, nu te-am înțeles. Abia acum am realizat diferența. Ai dreptate, aceasta este adevărata sfințenie>>.
Cu cât insista sfântul mai mult să plece, cu atât mai tare trăgea regele de el. Dar sfântul i-a spus: <<Ajunge! M-am convins că ești un om redus. M-aș putea întoarce cu tine, dar chiar în clipa în care rostesc acest cuvinte, constat deja în ochii tăi o anumită dezamăgire. Ai și început să gândești: Poate că mă păcălește din nou. Poate că gesturile de dinainte, cu dezbrăcarea și restul, nu erau menite decât să mă impresioneze. Dacă m-aș întoarce cu tine, ai deveni din nou nefericit, iar eu nu-ți doresc acest lucru>>.
Aceasta este diferența: ea nu se referă la posesiuni, ci la posesivitate. Un om simplu nu este cel care nu posedă nimic, ci cel care nu este atașat de nimic, care nu privește niciodată înapoi.”
Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share pe rețele sociale. Iar pentru orice impresii te invit să folosești secțiunea de comentarii.
Cu drag,
Cosmin Constantin-Cîmpanu
