În ultima vreme am lucrat la a mă asigura că „Energia Iubirii” ajunge la toți oamenii care vor să o citească. Astăzi revin cu un articol pe blog, nu înainte însă de a-ți prezenta două păreri despre carte de la cei care au intrat în posesia ei.
Așadar, Marian mi-a spus:
„Draga Cosmin, iți mulțumesc pentru carte. sunt la pagina 11 și mă simt ca și cum ai scris tot ce gândesc despre Dumnezeu și Iubire. M-ai impresionat.”
O altă părere despre carte a venit de la Mariana Neferu, și ea sună cam așa:
„Buna Cosmin!
Foarte frumoasă cartea ta. Am citit-o pe nerăsuflate. Este exact esența la care am ajuns și eu dar fără a o pune în pagină. Mi-au luat foarte mulți ani să ajung la aceasta. Este minunat !!! deși ești atât de tânăr ești așa de înțelept. Felicitări!!!”
Dacă nu ai comandat cartea, o poți face AICI. Tot acolo mai poți citi părerile despre carte ale unor traineri și speakeri din România cum ar fi Florin Păsat sau Florin Roșoga. O să închei aici această introducere. Sunt entuziasmat și recunoscător pentru prima mea carte și impactului pe care aceasta îl are asupra vieții oamenilor care o citesc.
Alege Conștient. Dar Între Ce? [Partea I]
O să încep articolul cu o…
Poveste din copilăria mea
Nu pot localiza exact în timp anul în care întâmplarea a avut loc. Oricum eram cel mult în clasa a patra și făceam o excepție. Ieșisem să mă joc cu copii în fața blocului. Spun că făceam o excepție fiindcă, de obicei, afirmam despre copiii de vârsta mea că mă plictisesc. În acea zi însă în fața blocului se întâmpla ceva interesant. Un grup de oameni s-au hotărât să pună la pământ un copac foarte înalt.
Pentru a-ți imagina dimensiunile, gândește-te că era mai înalt decât un bloc cu 4 etaje, iar pentru a-l cuprinde cu mâinile era nevoie de 3-4 oameni. Trunchiul său era foarte gros.
În timpul tăierii, noi copiii, am fost ținuți departe de locul cu pricina. Ulterior însă am început să ne jucăm pe și pe lângă trunchiul imens căzut la pământ. Și cum mă jucam eu așa alături de ceilalți copii mă dezechilibrez și în timp ce cad îmi poziționez fruntea în așa fel încât să lovească din plin o margine a bucății de copac rămasă în pământ. Unu…mă dezechilibrez…doi…mă aflu în cădere și nu îmi trece prin cap să mă folosesc de mâini pentru a mă proteja cumva…trei…poc! dau un cap de copac pe care să îl țin minte toată viața.
Nu mi-am pierdut cunoștința, însă dădeam comandă corpului să se ridice, iar el nu mă asculta. Un vecin adult care a văzut toată scena, m-a luat în brațe și știind unde locuiesc s-a hotărât să mă ducă acasă. În timp ce mă aflam în brațele sale, corpul a început să mă asculte. Am mers până la urmă pe picioarele mele acasă. Capul nu mă durea, însă aveam un cucui în frunte de toată frumusețea.
Părinții aveau un vecin de scară cu care erau prieteni. Fiind o persoană mai în vârstă și cu o experiență mai mare de viață, părinții obișnuiau să îi ceară sfatul acestui om în chestiunile importante. Iar cucuiul meu din frunte părea să fie o chestiune suficient de importantă. Pentru mine era interesant faptul că nu mă durea de niciun fel.
Acest vecin a venit în vizită la noi și din vorbă în vorbă a început să spună o poveste care mi-a reordonat neuronii într-un mod nu tocmai plăcut. A început să povestească cum când era el mai tânăr a mai întâlnit o situație asemănătoare. Un copil a dat de această dată cu capul de ciment. L-au dus imediat la doctor și i-au făcut analize, însă doctorii nu au găsit nimic. Cu toate acestea până dimineață a murit.
Stupoare. Eu am făcut ochii mari cât cepele la auzul ideii că aș putea muri. Faptul că scriu aceste rânduri dovedește că nu am murit. Mulți dintre cei care vor citi această întâmplare din copilăria mea vor avea însă un mare „Aha”. Asta pentru că după ce unii oameni au citit ce scriu mi-au spus că „sunt lovit la cap” 😀 Acum aveți și explicația.
Ideea este că am fost atât de marcat de eveniment încât am început să mă gândesc obsesiv la cum ar fi fost altfel. Cum ar fi fost dacă nu aș fi ieșit deloc din casă în acea zi. Și mă imaginam stând în casă și privind desene animate. Cum ar fi fost dacă nu aș fi căzut. Cum ar fi fost dacă nu dădeam cu capul de copac și mă ajutam de mâini evitând impactul. Cum ar fi fost dacă…Și în mintea mea am ținut-o așa zile întregi. Mă tot întrebam cum ar fi fost dacă nu ar fi fost așa ci altfel. Iar după câteva zile în care am întors situația pe toate părțile, m-am dus la părinți și le-am spus că știu ce vreau să fac când voi fi mare.
„Când voi fi mare vreau să construiesc o mașină. Ea îmi va arăta pe ecranul său cum ar fi fost dacă ar fi fost altfel.” Imaginează-ți fața părinților mei care nu înțelegeau ce anume vreau eu de fapt. „Voi construi o mașină care o să-mi arate ce ar fi fost dacă nu m-aș fi născut. Ce ar fi fost dacă nu mă loveam la cap zilele trecute și ce ar fi fost dacă de exemplu nu v-aș fi spus asta acum, ci aș fi tăcut”
Există un moment în viața căutătorului spiritual în care acesta se întreabă: „Cum ar fi fost altfel? Presupunând că eu aleg, între ce aleg eu de fapt?” Pentru mine a fost la vârsta la care dacă auzeam cuvintele „căutător spiritual” probabil te priveam întrebător și mă gândeam: Oare din ce specie este animalul cu numele „căutător spiritual”?
Am vorbit în nenumărate rânduri pe acest blog despre trăit conștient și ales conștient. Se poate întâmpla mai devreme sau mai târziu să conștientizezi că tu alegi în fiecare secundă o cale dintr-o infinitate de posibilități. Și atunci rămâi, metaforic vorbind, paralizat la gândul că nu știi cum ar fi arătat realitatea ta dacă alegeai alt chibrit din cutia Universului cu chibrite infinite ca număr.
Cum ar fi fost altfel?
Este o întrebare care necesită o reorientare. Și asta pentru că realitatea nu este în acest moment „altfel”, ci realitatea este așa cum ai ales tu să fie. Cum ar fi fost dacă nu ai fi ales să citești acest articol? te-ai putea întreba tu. Atunci eu te-aș întreba: la ce îți folosește să știi?
Întrebarea „cum ar fi fost altfel?” este ca și întrebarea „dacă Dumnezeu a creat lumea, cine l-a creat pe Dumnezeu?” Nu este nevoie de un moment al creației. Pur și simplu nu este necesar. Acest Univers există, a existat și va exista pentru totdeauna și din totdeauna. Cu toate acestea, mii de oameni de știință caută punctul în care a apărut totul. Câtă risipă de energie!
„Cum ar fi fost altfel?” este întrebarea căutătorului. Oamenii vor să îl cunoască pe Dumnezeu și întreabă: „dacă Dumnezeu a creat lumea, cine l-a creat pe Dumnezeu?” Aceste întrebări nu au nevoie de răspunsuri, ci de o repoziționare. Imaginează-ți un deal și pe tine la poalele lui. Atunci când te afli la poale te întrebi „oare cum ar fi să fiu pe vârful dealului? Oare ce se vede de acolo?”. Când ai ajuns pe vârful dealului întrebarea „cum ar fi să fiu pe vârful delului?” nu mai are sens. Acum te întrebi „oare ce zăresc în depărtare?”
„O scoică a văzut o perlă căzută pe fundul oceanului. După mari eforturi, ea a reușit să apuce perla și a așezat-o lângă ea, pe o frunză. Știa că oamenii caută perle, așa că s-a gândit:
– Această perlă îi va tenta. O vor lua, iar pe mine mă vor lăsa în pace.
Când a apărut primul căutător de perle, ochii acestuia erau condiționați să caute scoici, nu perle stând pe frunze.
De aceea, el a apucat scoica, care întâmplător, nu avea înăuntru nici o perlă, și a lăsat perla să cadă din nou pe fundul oceanului.
Oamenii știu exact unde trebuie să privească, de aceea nu reușesc să îl găsească pe Dumnezeu.” – Anthony de Mello
Oamenilor le este greu să îl găsească pe Dumnezeu pentru că ei știu exact ce întrebări trebuie să pună. „Dacă Dumnezeu a creat lumea, cine l-a creat pe Dumnezeu?”, „Dacă nu aș fi ales asta, cum ar fi arătat realitatea mea?” etc.
Atunci când renunți la condiționări, ai toate șansele să găsești Răspunsul fără ca măcar să fi adresat vreo întrebare. Cheia este să renunți la condiționările implantate în mintea ta.
Când diavolul a văzut un aspirant intrând în casa unui Maestru, el s-a hotărât să facă tot ce-i stă în puteri pentru a-l convinge să renunțe la căutarea Adevărului.
De aceea, el l-a supus pe bietul om tuturor tentațiilor posibile: bogăție, pasiune, faimă, putere, prestigiu. Dar căutătorul nu era deloc lipsit de experiență în chestiunile spirituale, așa că a evitat cu ușurință toate tentațiile. Aspirația lui către spiritualitate era într-adevăr foarte mare.
Când a ajuns însă în prezența Maestrului, el a rămas șocat să-l vadă pe acesta stând pe un scaun înalt, cu discipolii la picioarele sale. „Cu siguranță acestui om îi lipsește umilința”, s-a gândit el.
A observat apoi și alte lucruri în legătură cu Maestrul care nu i-au fost pe plac. De pildă acesta nu părea deloc să-l bage în seamă. „Bănuiesc că explicația este legată de faptul că nu mă lingușesc în fața lui, așa cum fac ceilalți”
Nu-i plăceau nici hainele pe care le purta Maestrul, ca să nu mai vorbim de felul său de a rosti cuvinte, oarecum emfatic.
Pe scurt, a tras concluzia că nu a ajuns unde trebuia și că trebuie să-și continue căutarea în altă parte.
Aceasta este soarta celor care, în căutarea lui Dumnezeu, sunt dispuși să renunțe la orice, mai puțin la prejudecățile lor referitoare la felul în care arată Dumnezeu. – Anthony de Mello
Continuarea AICI
Cu recunoștință,
Cosmin Constantin-Cîmpanu
