Era anul 1996, iar eu aveam 5 ani. Copilăria mi-am petrecut-o la țară, crescut de bunici, și având ocazia să învăț lecții de viață a căror conștientizare avea să vină mult mai târziu.
Bunicul meu era cojocarul comunei. În anul 1996, dacă aveai această meserie, încă aveai foarte mult de lucru. Așa că întreaga casa era un atelier de cojocărie. Blănuri de miei și de oaie, erau trecute printr-un proces de prelucrare manuală, iar într-un final, după multă muncă, rezulta un produs finit excepțional.
Fiind copil, eram fascinat de ceea ce vedeam în jurul meu. Să vezi cum sub ochii tăi se desfășoară un întreg proces prin care o blană de abia dată jos de pe animal, ajunge să devină haină călduroasă, este ceva destul de impresionant.
Dacă ar fi să îl caracterizez pe bunicu într-o singură frază, aceasta ar fi: ”Bucurie și poftă de viață.” Un om care trăiește conștient de faptul că fiecare dintre noi se află într-o permanentă relație cu Dumnezeu. Un om capabil să găsească ceva amuzant până și în cel mai trist lucru.
Oricine îl întâlnea se umplea instant cu energie pozitivă. Reușea să dea naștere cel puțin unui zâmbet pe fața oricărei persoane cu care intra în contact.
Era însă om simplu și modest, care a trăit o viața întreagă la țară. Era prea tânăr în momentul în care a început războiul, pentru a participa efectiv la acesta, însă a trăit această experiență din plin. Parte din familia sa a fost recrutată, dar despre această experiență, poate într-un alt articol.
Ceea ce vreau să-ți spun acum este faptul că acest om simplu, care ducea o viață normală, care avea o familie, o casă, trei copii care acum aveau la rândul lor copii. Acest om care nu înceta să vâneze orice l-ar putea face fericit, și nu se mai oprea din a-și dori să îi bucure și pe ceilalți, a fost depistat în anul 1996 cu cancer la stomac.
Când a ajuns la doctor, după consult, acesta a comunicat familiei faptul că el îi va face operație de extirpare a stomacului ( într-un așa stadiu era ajuns cancerul ) însă ar fi bine să se pregătească de înmormântare, fiindcă în maxim trei luni acesta va muri.
Eu eram prea mic pentru a înțelege ce se petrece în jurul meu. Cu toate aceastea vedeam cum toată lumea este supărată. Îți imaginezi că atunci când ești anunțat că ai cancer și că o să mori în maxim trei luni ( chiar dacă medicul a ales să nu îi spună în față asta, el tot a aflat ) ți se duce dracu` tot optimismul.
Devenise evident mai trist, iar glumele sale mai rare. Părea să fie resemnat, însă un lucru nu îl uitase, și anume acela că dacă și cât va trăi, numai Dumnezeu știe. Făcea raționamente care să îi reamintească faptul că indiferent cât de puțin sau de mult va mai exista pe acest pământ, este de datoria lui să o facă cu dragoste de Dumnezeu și iubindu-și semenii.
Amărât fiind de inevitabilele gânduri negre cauzate de pronosticul medicului, îi era cu mult mai greu acum să glumescă sau să destindă atmosfera. Glumele sale făceau acum referire la preotul din sat care îl va înmormânta, sau la medicul care la diagnosticat.
Operația de extirpare a reușit, însă cancerul era atât de extins, încât doctorul nu i-a mai prescris nici un fel de tratament. Care a fost reacția bunicului meu ? Ea a sunat cam așa :” Doctorul este un prost ! Îmi spune el mie cât o să trăiesc, numai Dumnezeu știe mă cât o să trăiesc eu, iar eu sunt dator să mă bucur de viață indiferent cât timp o fac.”
Așa că, chiar dacă o parte din el îl întrista și îl îndemna să își încheie socotelile cu viața, el se lupta să accepte că există și o altă posibilitate. Acesta a fost momentul în care și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu și în binele infinit reprezentat de acesta.
Era acum asemenea unui copil mic care descoperă pentru prima oară cum funcționează viața, și este dispus să fie extrem de fericit fiindcă a reușit să facă cinci pași fără a-și pierde echilibrul.
Încercările prin care a trecut au fost extrem de dificile, și asta pentru că nimeni din jurul său nu era dispus să creadă că el va mai trăi. Astfel s-a văzut înconjurat de pesimism. Ce reacție a determinat asta în el ? A început să facă și mai multe glume pentru a reuși să compenseze pesimismul celor din jur.
După scurgerea celor trei luni cu toții așteptau inevitabilul, însă cu fiecare zi care trecea cu atât el începea să creadă mai mult: ”Vedeți! ( ne spunea ) doctorii sunt niște proști, trăiesc atât cât îmi îngăduie Dumnezeu și nu cât spune doctorul”.
Cu o glumă, cu un pahar de vin bun după fiecare masă, reîntorcându-se și la muncile câmpului pe care se simțea în stare să le facă, povestea cu cancerul și stomacul care momentan nu se mai afla în el păreau de domeniul SF.
Acum vine partea din poveste care pe mine mă amuză cel mai mult. După cum îți spuneam a trecut un an, iar medicul pronosticase că mai trăiește maxim 3 luni. Ce s-a gândit familia? Hai să îl ducem din nou la medic să vedem ce poate să ne spună, s-a vindecat el oare de cancer?
Zis și făcut. Când a intrat bunicu pe ușa cabinetului, medicul care făcuse o operație de extirpare a stomacului ( și pe care evident că a ținut-o minte ), și care îi mai dăduse pacientului foarte puțin de trăit, se vedea față în față cu acesta și pur și simplu nu îi venea să creadă. Îl privea ca pe o stafie, și era extrem de surprins.
După acest consult pe care medicul l-a făcut unui pacient mort de 9 luni ( așa ar fi trebuit să decurgă lucrurile ), acesta a concluzionat că datorită vârstei înaintate, celulele canceroase sunt și ele îmbătrânite, deci tot procesul are loc mai lent. Chiar și în ideea unui proces încetinit, 9 luni erau oricum foarte mult.
Ei, de acum să vezi distracție. Glume pe seama reacției doctorului, glume pe seama faptului că noi vorbim cu morții, glume pe seama a orice și multă bună dispoziție. Familia îl privea uimită cum contrazice totul și se bucură de fiecare secundă de viață.
Și-a permis să fie fericit, și-a permis să fie împlinit, și-a permis să îl iubească pe Dumnezeu mai presus decât orice, și nu în ultimul rând și-a permis să se bucure de simpla sa existență. Lucrurile păreau să fie nemaipomenite, iar vindecarea completă, însă șase ani mai târziu, viața avea să îl incerce din nou.
A avut parte de o erupție în zona ochiului. Aceasta a necesitat o nouă operație, iar procesul a fost unul asemănător celui descris mai sus. Familia îngrijorată, el :”Numai Dumnezeu știe cât mai am eu de trăit. Este de datoria mea însă ca atât cât trăiesc să mă bucur de viață”.
Încercările au fost foarte multe, însă niciodată nu și-a pierdut nădejdea, și în permanență a trăit conștient de faptul că existența sa se datorează unei forțe superioare.
Medicul probabil că nu ar fi dispus să vorbească nici astăzi despre autovindecare, însă eu spun că 16 ani sunt suficienți pentru a ne duce cu gandul intr-acolo. Oricât de încetinit ar fi fost procesul, este clar că bunicul meu a ieșit învingător din lupta cu cancerul.
Am fost de Crăciun în vizită, și l-am găsit cu aceiași poftă de viață, cu aceleași glume care mă fac să râd în hohote, și cu aceiași credință nestrămutată în Dumnezeu. L-am îmbrățișat cu bucurie, și mi-am spus că trebuie să fiu în fiecare zi recunoscător că am avut ocazia să îmi petrec copilăria lângă un astfel de om.
Trăiești o singură viață, cum o faci ține numai de tine! Poți fi optimist, și să contrazici toate pronosticurile negative referitoare la tine, sau poți fi conformist și să alegi să faci și să crezi ceea ce îți spun ceilalți.
Cu drag,
Cosmin Constantin-Cîmpanu
