
În spatele experimentării suferinței există niște mecanisme energetice. Dacă acele mecanisme energetice sunt acceptate și recunoscute în experiența subiectivă de viață, cantități mari de suferință pot fi eliberate în numele Iubirii. Iar când suferința este eliberată, ceea ce rămâne este extazul, beatitudinea și Iubirea însăși.
Se simte a fi precizat, doar pentru evitarea oricăror confuzii, că prezentul text nu afirmă că suferința este ceva rău de care trebuie să scăpăm cu orice preț. A spune despre ceva că este rău ne amplasează într-o poziție defensivă, de luptă. Iar lupta cu suferința este experimentată deja de umanitate de mii de ani. Iar singurul lucru la care a condus toată această luptă este experimentarea unei suferințe și mai mari. De asemenea, prezentul text nu este nici o invitație înspre negare. Negarea suferinței este și ea experimentată de foarte mult timp de umanitate. Negarea conduce la afirmarea lui: „Eu nu sufăr”. În timp ce prin reprimare și suprimare, întregii suferințe i se pune pumnul în gură și este băgată sub preș. Asta conduce la disfuncții de toate felurile. Conduce inclusiv la disfuncții fizice.
Simplul fapt că suntem oameni ne predispune la suferință. Iar faptul că suferim nu este bun sau rău. Aceasta ar fi o împărțire duală. Faptul că suferim doar este. Stă în puterea noastră să acceptăm stările prin care trecem și să le cedăm cu smerenie și recunoștință Divinului. Fiindcă Iubirea Divină are puterea de a șterge toate impuritățile energetice și toate programele gunoi pentru ca noi să ne putem recunoaște drept ceea ce suntem și am fost dintotdeauna, adică să ne recunoaștem drept câmpul Conștiinței.
Cert este însă că în ciuda faptului că întruparea în acest plan ne predispune la suferință drept condiție umană, suferința în sine derivă din credința în falsitate și iluzie. Prin urmare, suferința nu este obligatorie. Și nu este nici o condiție neapărat necesară în evoluție. Este un program mental limitativ cel care spune că suferința este neapărat necesară pentru a evolua. Evoluția poate interveni și fără suferință. Însă pentru ca asta să se întâmple, acceptarea mecanismelor energetice din spate este esențială.
Desigur că prezentul articol nu poate cuprinde toate mecanismele energetice din spatele suferinței. Cu toate acestea, există 3 astfel de mecanisme care vor fi detaliate în rândurile următoare și care odată înțelese și acceptate au efect de armonizare. În continuare vor fi luate punctual pe rând:
1. Așteptările
Ceea ce în termeni comuni numim așteptări reprezintă de fapt o proiecție mentală în viitor. În termeni generici s-ar putea afirma că suferința apare prin îndepărtarea de Adevărul sinonim cu Iubirea. De ce însă așteptările sunt o îndepărtare de Adevăr? Fiindcă în spatele oricărei așteptări există prezumția falsă a timpului ca fiind liniar și împărțit în trecut, prezent și viitor. Când de fapt, timpul este non-liniar, iar experiența de viață are loc într-un etern prezent, în simultaneitate.
Prin urmare, imediat ce timpul este considerat liniar, are loc o îndepărtare de adevăr. Mai apoi, plecând de la această prezumție falsă a unui timp liniar, mintea și gândurile care o constituie, încep să facă proiecții.
Prin așteptări, noi nu mai suntem în prezent, nu mai suntem în aici și acum. Ci ne lăsăm furați de minte deconectându-ne de la esența noastră profundă. Deja prin astfel de prezumții precum cele descrise până aici, s-a pregătit terenul pentru suferință. Este suficient ca o astfel de așteptare să nu fie împlinită, iar suferința este experimentată.
Soluția este aceea de a ne întoarce în permanență în Prezent. Soluția este de a rămâne în permanență conectați la acel „Eu sunt” interior care ne va conduce mai devreme sau mai târziu la conștientizarea a ceea ce suntem în mod profund. Soluția este să renunțăm la așteptări și proiecții mentale și să observăm în permanență mintea. Fiindcă simpla observare a minții slăbește programele gunoi și apropie de conștientizarea conform căreia gândurile mai degrabă sunt, și nu sunt „ale mele”.
O altă parte din soluție este reprezentată și de alegerea intenției sincere de a renunța pe rând la toate așteptările. Ego-ul se poate întreba: „Și cum adică să trăiesc fără așteptări?”. Totul este să găsim în noi disponibilitatea de a exersa această stare prin ancorarea în postura de martor sau observator. Mai apoi va deveni tot mai clar că se poate trăi fără așteptări, că se poate trăi Prezentul dându-ne voie să ne bucurăm de curgerea armonioasă a potențialelor care devin actuale în numele Iubirii și în cel mai armonios mod.
2. Atașamentele
Toți maeștrii spirituali au indicat înspre același Adevăr profund. Chiar dacă înșiruirea de cuvinte efectivă a fost una ușor diferită, și a mai fost denaturată de discipoli sau de diverse erori de traducere, Adevărul fiind același, și mesajul maeștrilor spirituali se prezintă ca aproximativ același.
Una dintre aceste chestiuni comune, dar transmisă în moduri ușor diferite sau altfel nuanțate este aceea că în non-dualitate, suferința nu este posibilă. Totuși ce legătură are asta cu suferința, se poate întreba cititorul.
Ei bine, pentru ca un atașament să poată interveni, este neapărat necesară acceptarea iluziei dualității. Însă odată acceptată iluzia dualității, și atașamentul este posibil și implicit și suferința.
Pentru ca un atașament să fie posibil, este neapărat necesar ca acolo unde ar fi putut fi recunoscută Unitatea, să apară și să fie experimentată iluzia scindării. Imediat un „eu” se atașează de un „el” sau de un „altceva” sau de un „acesta”. Imediat apare și ideea de posesivitate prin „al meu”. Iar odată cu asta, când efemerul natural al tuturor lucrurilor se pune în funcțiune și este experimentat, apare sentimentul de pierdere a ceva ce este „al meu”. Iar asta conduce natural la suferință.
Soluția este aceea de a ne deschide măcar înspre a accepta că dualitatea este o iluzie. Ne putem deschide măcar înspre a accepta că de fapt ceea ce noi suntem este Întregul Conștiinței și nu separarea dată de iluzia că am fi trupurile fizice. Putem identifica pe rând toate atașamentele experimentate. Iar mai apoi putem renunța la fiecare în parte prin simpla disponibilitatea sau aplicând ceea ce numim tehnica Letting go.
3. Credința în limitare
Această credință în limitare care întreține suferința poate fi experimentată în foarte multe feluri. Are multiple fațete. În contextul articolului de față, atunci când se face referire la credința în limitare, este vorba despre credința în faptul că am fi trupurile fizice.
Această identificare și credință în faptul că am fi un trup fizic limitat este învățată în primii ani de viață și reprezintă una dintre credințele de bază care întrețin iluzia ego-ului.
Noi credem că am fi un trup fizic care are un început și un sfârșit când de fapt suntem Viața însăși, eternă și identică cu câmpul Conștiinței însuși. Adevărul este că dacă poți afirma acum despre tine că ești, nu va exista niciun moment în care să nu mai fii. Non-existența nu este o posibilitate. Cu toate că desprinderea de trup va interveni la un moment dat. Însă va fi percepută ca o continuitate și nu ca un sfârșit.
Ego-ul este sursa suferinței. Iar programul: „Eu sunt acest trup fizic” întreține ego-ul și implicit suferința.
Soluția este aceea de a accepta inițial adevărul conform căruia suntem infiniți și nelimitați. Iar mai apoi, prin aceeași disponibilitate de observare și disponibilitate de a ne conecta la esența a ceea ce suntem, oricine poate descoperi despre credința că ar fi trupul fizic că este una falsă. Odată cu această conștientizare, cantități mari de suferință sunt eliberate.
***
Acest articol este cel mult un indiciu. Este un indicator înspre care sunt 3 chestiuni blocante pe care le credem și rulăm și care perpetuează suferința. Stă în puterea noastră să depășim aceste limitări și să trăim Iubirea și beatitudinea.
Cu recunoștință,
Cosmin-Constantin Cîmpanu