Privind în jur se poate observa cum oamenii intră foarte ușor într-un tipar al vinovăției. Uită-te la cei din jur când mănâncă „ceva bun”. Aproape că îți va fi greu să găsești pe cineva care să se bucure de moment dintr-o stare de prezență fără a se simți vinovat. Dincolo de acest aspect, vina este pretutindeni, și întreținând-o și tu la rândul tău, nu faci altceva decât să te depărtezi de lumină și adevăr.
Însuși Iisus ne-a spus să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Problema este că trăim într-o lume în care foarte mulți oameni au uitat sau nu înțeleg ce anume înseamnă să te iubești pe tine însuți.
Dacă mental nu accepți, fizic nu apare. Cu alte cuvinte, dacă în minte varianta aleasă nu este acceptată ca posibilă, poți să te dai peste cap, să faci tumbe, să muncești până la epuizare și tot nu va apărea.
Și asta nu se întâmplă fiindcă are cineva ceva cu tine, ci pur și simplu poți considera că este o lege a Universului în care ne aflăm. Accepți, primești, nu accepți, nu primești.
Este ca și cum te-ai duce la cineva cu un cadou, iar el îți spune: „Nu îl vreau”. Poate că te simți și puțin inconfortabil, dar cert este că dacă omul nu îl vrea, îl iei înapoi și vezi tu ce faci cu el. Îl păstrezi pentru tine sau îl dăruiești altcuiva care îl acceptă cu bucurie.